Terapia mea.

E Puștiul, desigur. Câteva zile petrecute cu el, departe de cotidian, de viața de zi cu zi, prinși în activități care să-l atragă, să-l bucure, e exact medicamentul care mă pune pe mine pe picioare, emoțional, psihic vorbind. E drept, o face într-un mod forțat, nu-mi dă timp de gândire, nici nu-mi lasă vreo perioadă de acomodare, mă prinde-n horă din prima clipă-n care ieșim pe poarta bunicilor și până-n ultima, când el se întoarce-n regatul vacanței lui și eu pornesc către viața reală de om matur, prea matur și prea serios.
Zilele acestea, de hoinăreală pe drumurile țării, spre Cluj Napoca, spre Salina Turda, spre Cheile Turzii și-apoi, înapoi către Satu Mare, au fost pline, obositoare, ne-au stors de energie, dar ne-au și dăruit multă viață. Bucuria de copil, entuziasmul, dorința lui de-a afla, de-a descoperi, curiozitatea neobosită, energia lui tânără… toate-au fost exact ceea ce aveam nevoie.
Știu perfect că sunt o norocoasă. Sau îmi zic că știu, dar n-o apreciez destul. Și-aș vrea să o fac. Ca să-mi fie mai ușor să trec peste momentele în care simt că mă duc spre afunduri, că pierd orice sens și nu mai văd direcția pe care trebuie să merg. Mi-aș dori să-mi fie furtunile mai puțin epuizante, să-mi fie tristețile mai puțin întunecate, mi-aș dori să-mi fie așteptările mai molcome, acceptările mai ușoare.
Dar, lucrurile sunt așa cum sunt. Și știu că nu-mi rămâne decât să mă ridic de jos, iar și iar, de câte ori o fi nevoie. Chiar dacă nu înțeleg rostul, să merg mai departe. Pentru că, așa cum simt azi, mai sunt tare multe lucruri pe care vreau să le fac, multe pe care vreau să le trăiesc. Și aș vrea să o fac cu sufletul senin, măcar să fie într-o mai mică măsură împovărat.
Cât despre a mă bucura de ceea ce e, în loc să plâng pentru ceea ce nu-i, poate sunt oameni care reușesc să o facă, dar mie nu-mi iese. Eu beau paharul de amărăciune până la fund, îmi plâng de milă o vreme și abia apoi încep să văd mai limpede. Abia apoi îmi dau eu mie voie să înțeleg că există nuanțe și între alb și negru și chiar dacă mi-aș dori ca lucrurile să fie ideale, trăirile profunde, relațiile perfecte și visurile toate împlinibile, trebuie să accept că viața nu-i chiar așa.

(de sâmbătă, la Cheile Turzii, v-arăt mai multe mâine, sau în altă zi)

Vă salut cu drag. Și s-aveți zile senine. Cu bucurii reale și suflet ușor.