Cam așa, ca și viața, nu? Nu poți să iei înapoi o vorbă pe care ai spus-o, oricât ai drege lucrurile, dacă ai dat cu bâta-n baltă, cam așa rămâne. Aș zice că avem noroc cu faptul că, în compensație, există capacitatea și deschiderea pentru a oferi o a doua șansă. Sau poate și o a treia, a patra…
Altfel, lucrurile pe care le facem, rămân făcute, că-s bune sau mai puțin bune. Tot ce ne rămâne, e să ni le asumăm, și greșelile, și reușitele. Să învățăm din ele. Și să mergem mai departe. Pare a nu fi cale de întoarcere, nu? Nici măcar de prea multă staționare, de fapt. Că tu ai impresia că poți să te oprești, să-ți tragi sufletul sau, pur și simplu, să privești dintr-un colț viața, detașat, dar nu-i așa. Bulgărele vieții se tot rostogolește el, adunând bagaj de trăiri și experiențe, din tot ceea trăim împreună cu tot ceea ce nu trăim, și lăsăm doar să treacă pe lângă noi.
Învăț, sau măcar sper că o fac – mereu îmi zic că toate lucrurile care mi se întâmplă e musai să lase ceva în urmă – din tot ceea ce trăiesc. E adevărat că simt întotdeauna mai intens dezamăgirile și lucrurile care mă afundă, că acolo mi-e, cumva, o zonă mai cunoscută (și comodă?). Mă întreb uneori, seara – ce m-a învățat viața azi? Și-am tendința să spun că a fost, poate, doar o zi banală, goală, neimportantă. Dar sunt momente în care-mi dau seama că am adunat în spate un bagaj considerabil de învățăminte și sunt lucrurile care-mi sunt de folos exact când am mai mare nevoie… nu atunci când cred eu că ar trebui, ci atunci când nevoia e reală.
Zilele trecute era pe facebook desenul acesta. Și ziceam, fără să stau prea mult pe gânduri, că eu sunt acolo, în mijlocul încâlciturii aceleia. Că drumul meu nu e nicicum unul drept sau lin. Dar, oare nu-mi place mie să cred că e așa? Și, poate că lucrurile-s chiar mai ușoare decât par? Mai liniare?
Voi pe unde vă vedeți?
5 comments
Mă sîmt atît de transparent încît nici măcar în oglindă nu mă văd. Ce-aş putea răspunde…? Da, drumul cel mai scurt dintre două puncte este linia dreaptă – geometria ne învaţă asta. Dar n-am văzut pe cineva să admire profund o unică linie într-un tablou. Desenul vieţii poate fi uneori încîlcit, dar tocmai în asta constă frumuseţea… B-)
Mai ales dacă nu-l înțelegi decât tu și-ți trăiești viața chinuindu-te să-i faci și pe ceilalți să vadă ca și tine… absurd și inutil, știu. Dar degeaba știu multe…
Nu le putem face noi pe toate… Educaţia ar trebui să fie prioritatea conducerii, dar ei tocmai asta nu vor, fiindcă omul educat devine conştient de realitate şi pune întrebări incomode, ba mai iese şi cu furca pe stradă. Aşa că las’ să fie mulţi şi proşti, iar cei ce „deviază” de la standarde să se chinuie, neînţeleşi… sau mai rău. La naiba, iar o dau în ‘dark’. Las’ să fim noi aşa cum sîntem – cui nu-i place, ete deştu’ _|_ ! 🙂
Oricat de simpla si usoara ne-ar fi viata, noi tot incalcita si dificila o vedem, e talentul nostru de a face din tantar armasar si de a vedea probleme noastre mereu mai mari si mai grave decat ale celorlalti. Deci si eu tot pentru imaginea 2 optez 🙂
Păi da, că pe-ale noastre le trăim și simțim, pe alea e musai să le rezolvăm. Dar na, chiar putem să recunoaștem că avem și destule linii drepte… 🙂
Comments are closed.