Timpul ne trage după el…

Ne clădim, uneori, idealurile, visurile, pe seama unor utopii.
Credem, mai presus de orice, în dragoste. În idealismul iubirii, în dorința și impulsul de-a fi bun, sincer și receptiv cu cei din jur, de-a găsi împlinirea după care alergăm o viață întreagă, în apropierea fizică, sufletească, emoțională, de un alt om, jumătatea aia pe care o simțim necesară pentru a fi… întregi. Poate că nu știm foarte bine să recunoaștem dragostea. Poate o confundăm cu nevoia de atenție, de împlinire, cu nevoia de părtășie, de ne-singurătate. Poate, tocmai pentru că n-o putem recunoaște, îi atribuim diferite caracteristici și-ajungem să credem că dragostea e o boală de care avem nevoie să fim vindecați. De fapt, nevoia noastră de vindecare poate că vine tocmai din faptul că ne hrănim cu surogate. Și tot ele sunt cele care ne fac să suferim. Dacă am avea, cu adevărat, dragoste, nu ne-ar mai lipsi nimic.
Toate astea, poate, sunt valabile într-o lume ideală, dincolo de tot ceea ce-i omenesc, un amestec de bun, cu mai puțin bun. Trăim în universul nostru limitat și e firesc, normal să fie așa. Dacă n-am avea slăbiciuni, dacă n-am fi sclavi ai propriilor nevoi, dacă ceea ce simțim n-ar pune stăpânire pe noi și n-ar subjuga, uneori iremediabil, luciditatea, ne-am mai numi oameni? Nu suntem nici zei, nici sfinți, nici alte creaturi destinate unor traiectorii clare, line, fără urcușuri sau coborâșuri. Da, suntem doar oameni. Avem propriile crezuri, visuri și speranțe. Avem dorințe și așteptări. Credem și ne dorim să credem. Să trăim, să simțim, să luptăm. Și-n asta consta marea noastră forță. În capacitatea de-a ne dărui, de-a ne implica, de-a simți până-n străfunduri. Atât bucuriile, înălțările, cât și afundările. Pentru că, desigur, doar oameni fiind, suntem supuși ai variațiilor, emoționale, psihice, de orice fel. Timpul, oamenii din jur, toate-și pun amprenta asupra noastră, asupra sentimentelor noastre. Și ele sunt sortite erodării timpului, deși ne zbatem să le păstrăm vii, prezente. Pentru că sentimentele sunt tot ceea ce avem, ce contează.
(o fărâmă dezgolită de suflet, dintr-o altă lume, într-un prezent în care mă simt desprinsă din tabloul firesc al vieții și aruncată într-un vârtej amețitor. deși mă străduiesc să păstrez rațiunea în prima linie a câmpului de bătălie, tot ceea ce fac e să simt. în mii de feluri. și, dintre toate, tristețea cea mai necruțătoare.)