Fiecare zi e o supravieţuire, da.
Dar nu e şi o biruinţă.
Pentru că, de fapt, viaţa e cea care te înfrânge cu fiecare zi ce trece.
Tu poţi doar să accepţi ceea ce ţi se dă (sau, într-un caz extrem, să refuzi). Indiferent că, uneori, sunt doar resturi mucegăite de viaţă.
Le iei şi le trăieşti. Implicându-te, dăruindu-te, luptând sau, uneori, doar aşteptând. Să treacă.
Pentru că nu ţi se oferă niciodată şansa de a o lua, cu adevărat, de la început.
Poţi doar să te prefaci că, atunci când o porneşti pe o cale nouă, nu e, de fapt, doar o cale veche reparcursă.
Însă, un gest, o vorbă, o faptă – odată aruncate-n hăul vieţii nu mai au cale de întoarcere. Niciodată.
Asumarea lor devine, instantaneu, obligatorie. Nimeni nu te întreabă dacă vrei, dacă poţi.
Niciodată nu contează dacă gestul a fost făcut în mod conştient sau nu.
Dacă a avut o intenţie bună. Sau una rea. Pur şi simplu, totul TREBUIE asumat.
Dar sunt unele lucruri pe care le facem fără să ne dăm seama că ne închid porţi.
Nişte porţi pe care le credeam veşnic deschise pentru noi. Cu sufletul, cu mintea…
Inconştienţa sau, poate, doar dorinţa prea puternică de-a face lucrurile într-un anumit mod – modul acela pe care-l simţim ca fiind clar, just, normal, aducător de bine – ne dă avântul ce ne porneşte pe o anumită direcţie, nu în mod necesar greşită, ci una care, cumva, ajunge să facă rău. Să ne facă rău.
Şi-apoi, ne-ajunge din urmă – pentru că, de asta chiar n-avem cum să scăpăm – regretul de-a fi făcut lucrurile altfel decât ar fi fost bine – bine, un bine pe care-l înţelegem, de multe ori, în moduri atât de diferite (şi da, tare-am avea nevoie de mintea cea de pe urmă, de multe ori).
Suntem obligaţi să trăim cu gândul aspru al neputinţei. Neputinţa de-a mai schimba ceva. De-a ne întoarce la o intersecţie şi a porni într-o altă direcţie. De-a alege, din nou. De-a retrăi, altfel.
Şi mergem, inevitabil, înainte. Călcând pe un drum presărat cu cioburi ale unei dureri sufleteşti nesfârşite.
Şi trăim. Pierzând. Pierzându-ne. Şi amăgindu-ne.
Aş fi vrut să pot scrie lucruri mai vesele. Aş fi vrut să nu las ca tristeţea să-şi croiască drum peste tot dar, cum mi s-a spus cândva, toate lucrurile trebuie trăite, toate îşi au rostul lor.
Să vă fie bine, v-o doresc din suflet! Şi, dacă aveţi timp, ascultaţi un pic de Yiruma, mângâie sufletul, pur şi simplu! (Mulţumesc!)
0
Articol anterior
10 comments
Daca citeam asta inainte nu mai faceam comentariul anterior.
Adauga si faptul ca nu te intreaba nimeni daca vrei sa te nasti. Daca ai ceva treaba p’aci. Si ai „poza” completa a „rostului” vietii.
Un sfarsit de saptamana frumos iti doresc!
Si totusi, desi as avea tendinta sa-ti dau dreptate, e ceva in mine ce se impotriveste. Ghinion, nu? Inca se mai razboieste o parte din mine cu lumea si, cat timp se intampla asa, tot mai cred ca exista… un rost. Cumva, ceva!
Si tie, sper sa-ti fi fost frumos!
Speranta moare ultima. noi inaintea ei. logic.
sa-ti fie bine 🙂
Rokssana, o sa fie, ca e inevitabil, nu? In cercul asta ne invartim si, unde ploua azi, iese maine soarele, si invers… cat timp, mai conteaza?
cica e scris in stele de unde venim si incotro ne indreptam
de unde venim, ne cam dam seama… nu prea stim de ce… sa aflam unde ne indreptam, nu ne-ar prea ajuta… s-ar pierde tot farmecul… ce ne-am mai face fara curiozitate?
uite încă una care mângâie sufletul
E frumoasa, da, dar, degetele lui Yiruma chiar m-au cucerit. Ii ascult piesele de doua zile si nu ma satur. E incredibil. O muzica de matase. Incerc sa gasesc un album de-al lui, sa-l cumpar… uite, as putea sa-i scriu Mosului… daca as crede ca exista… 🙁
Am slujit in viata la mai multi stapani si din fiece clipa mi-am facut chip cioplit. De-ar sti lucrurile stinse cat le-am iubit, ar capata un suflet numai sa ma planga. Nimic din ale lumii n-am defaimat prin nepasare. Si astfel am lunecat infrigurat si trudnic pe nimicul ei. – Emil Cioran