Credinţa şi iubirea, subiectele mele tabu. Personale, sensibile şi fără nici un pic de loc aici pe blog. Dar acum e atât de târziu în noapte, sunt aşa de obosită şi de tensionată pentru că nu pot să dorm şi dimineaţă alarma va suna aşa devreme încât… ce mai contează?
O să-i dau voie şuvoiului de gânduri ce mi se zbate în minte să curgă și o să vă scriu despre credinţă. Despre crezuri şi credinţe, de fapt.
M-a pus, articolul ăsta, pe gânduri, acum o vreme, şi m-a făcut să îmi dau seama că, toate căutările mele din ultimii ani n-au dus la nimic concret, la nimic cert, indubitabil.
De fapt, răspunsul, deşi e unul simplu, e cel mai greu posibil, îmi atârnă în suflet ca o piatră de moară şi mă ţine cumplit încătuşată. Cred că… nu cred în nimic.
Am avut o vreme o relaţie aparte cu Biserica. Mi-am dorit, cu disperarea omului care simte că e la capătul puterilor, să găsesc o alinare acolo. Mi-am petrecut ore multe înghenunchiată pe piatra rece, implorând un semn. Am plâns, am cerut, am aşteptat, m-am amăgit c-am găsit, mi-am impus reguli şi le-am respectat, am căutat, am sperat, am dorit cu o ardoare greu de pus în cuvinte. O anume biserică mi-a devenit, un fel de o a doua casă. Şi, dacă nu am găsit acolo ceea ce căutam, certitudinea că Dumnezeu e acolo şi e în mine, sentimentul că există în mine o credinţă clară, că pot să fiu la fel ca acei oameni pentru care lucrul ăsta pare simplu, de la sine înţeles, oameni care nu caută, doar simt, doar cred, oameni care îşi trăiesc viaţa sub aripa ocrotitoare a unui Dumnezeu drept în care îşi pun toate speranţele, dacă n-am găsit toate astea, şi nu, n-am găsit – mi s-a spus mereu că n-am cum să găsesc ceea ce mă aştept eu să găsesc, lucruri clare, concrete – am aflat acolo, pe treptele reci ale biserici subterane din oraş, prilejuri de împăcare cu sine, de liniştire, de acceptare. De la rigurozitatea cu care ţineam, în ultimii doi ani, să fiu acolo la fiecare liturghie şi la fiecare slujba de miezonoptică, de vineri seara, acum paşii mă mai poartă pe acolo doar atunci când biserica e goală, întunecată, şi simt nevoia să mă sprijin de pereţii ei reci, să plâng sau să las liniştea de acolo să îmi pună şi mie stavilă furtunii din suflet. Dumnezeu, dacă există, nu mi se arată mie sau nu știu eu să-i deschid ușa sufletului și astfel, credința mea în ale religiei e una… încertă. Aș vrea să cred dar nu pot să o fac fară să o simt. Și nu simt.
Cealaltă mare căutare a mea, în ale credinţei, e în ceea ce-i priveşte pe oameni. În asta am crezut eu mereu, acolo sunt luptele mele grele şi acolo bănuiesc că vor fi mereu. Oamenii sunt cei de care am nevoie, oamenii sunt cei care îmi cresc aripi, ei sunt cei care mi le taie. Lor le dau sufletul meu, lor le ofer, iar și iar trăirile, sentimentele, entuziasmul. Dar, cu cât trece mai mult timpul, îmbătrânind, probabil, sau experimentând, pun, alături de bucuria întâlnirii unui om și deznădejdea despărțirii de acesta. Mi-e acolo, mereu, clipă de clipă, zbătându-se ca un fluture încarcerat, teama. Teama pierderii, a plecării, a finalurilor înainte de vreme, a incompletitudinilor. Și, deși mă dau pe mine toată, nu mai pot să cred cu inima total liberă. Da, simt, de ceva ani, cum mi se strecoară în vene o însingurare și deși mă zbat să scap și încerc să-mi apropii oameni, să le deschid ușile, teama mă oprește, mă blochează, mă transformă în ceva ce nu cunosc și nu știu cum să tratez. Și, nici nu mai știu dacă e bine sau nu să crezi în oameni, în apropierea de oameni, în relațiile dintre oameni.
Nu cred în bani, în realizări materiale, nu cred în fericiri plătite cu cardul (deşi, da, trebuie să recunosc, multe din lucrurile pe care simt nevoia să le fac necesită bani), nu cred că fericirea e adusă de un portofel plin. Da, desigur, multe dintre luptele mele prezente sunt cauzate de hârtiile astea care, se pare, pot cumpăra aproape orice și mult mă mai zbat din motivul ăsta dar… mă tot încăpățânez să nu cred în bani și să găsesc satisfacții dincolo de problemele financiare. Nu, nu-mi iese mereu dar știu bine, despre mine, că nu vreau să devin un sclav al banilor.
Nu cred în fericire veşnică, pentru totdeauna, în relaţii, în familii perfecte – nu cred în ideea de perfecțiune în sine -, nu cred nici măcar că condiţia de a fi mamă e suficientă pentru a avea o viaţă împlinită (aici, iar, îmi recunosc o vină și- frustrare și un motiv de conștiință încărcată).
Nu cred nici în liberul arbitru, cum e menționat în articol pentru că, dacă aș crede, acțiunile mele n-ar fi, de atât de multe ori, condiționate de factorii externi.
Mă opresc din scris o clipă și îmi dau seama că pot să înșir la nesfârșit lucruri în care nu cred dar mi-e greu să menționez un singur lucru în care cred. Nici măcar unul…
Hai, spuneți-mi, vă rog, voi în ce credeți?
0
Articol anterior
19 comments
La o primă citire, am fost de acord cu tine (deşi „nimicul” ăsta în care tindem să credem amândouă e uneori mai mult decât „totul” altora). La a doua citire, mi-am amintit de suflet. În el cred, în inconstanţa, inadecvarea, nechibzuinţa lui, dar şi în trăinicia sa…
Şi mai cred în Dumnezeu, în existenţa lui (dar nu în vreun sens religios, habotnic, constrângător). Ci în faptul că EL ştie mai bine ce mi-ar fi mie de folos şi ce nu, chiar dacă mie nu-mi convin întotdeauna alegerile Lui.
Alegerile Lui, Oana? Unde e locul liberului arbitru atunci? Nu crezi că tindem prea mult să punem în cârca Lui tot ceea ce ni se întâmplă? Știu, e o discuție prea amplă, prea provocatoare de dileme și nu cred că există răspunsuri care să satisfacă absolut o parte sau cealaltă… zic și eu, ca omul ce se îndoiește de toate…
Sufletul… vai, cât ne mai înșeală el…
Există și liberul arbitru, însă limitat. Oh, Doamne, cât de limitat. De exemplu nu aleg eu să-mi moară prietenul (ca de exemplu acum 9 ani) și nici să rămână unii (oameni) sau alții paralizați ori cu Alzheimer… la astfel de „alegeri”, care vrem nu vrem ne influențează viața, mă refeream.
Da, sunt de acord, inima e înșelătoare….de asta și spuneam că este inconstant, nechibzuit, dar el e unicul ce rămâne…după noi, din noi. De asta sunt sigură.
Una peste alta, putem să ne influențăm „destinul”, însă limitat, și niciodată fără știrea Lui.
in ce cred ? in Dumnezeu si mai e o vorba „ciudate mai is caile Domnului” …asa ca „nu lua viata asa in serios” mai razi si tu putin de ea
Mda.
Cât despre luat viața în serios, Mărule, fiecare face exact așa cum poate… eu una mi-s prea serioasă, știu, dar nu prea e la alegere…
Mda. Asa e
[…] septembrie 2012, 16:47) Poemul se vrea un fel de răspuns la întrebarea Loredanei: Tu în ce crezi? Like this:LikeBe the first to like this. Scrie un comentariu by Drugwash on joi, 20 septembrie […]
Ţi-am răspuns, într-un fel, la mine, însă văd că pingback-urile nu vor să-şi facă datoria, aşa că îndrăznesc manual un link.
E ok, a mers. Și răspunsul… e pe măsura întrebării…
Important e sa credem in noi 🙂
Și acolo e problema cea mai mare. Dacă am crede în noi, ne-ar fi mai ușor să credem și în toate celelalte. Și mă tot întreb, odată pierdută încrederea în sine, mai e cale de recuperat… nu așa pe bucățele, fragmentată, ci toată încrederea aia, la cote maxime… mai e posibil?
Buna intrebarea…. Sincer, nu cred…Sau cel putin in cazul meu, sigur nu. Insa asa, usor, pe bucatele, ceva-ceva se rezolva. Altfel ma tem ca nu putem merge inainte.
Cred in roz (ha! glumeam, nu-s Audrey Hepburn :D)
Cred in lucrurile frumoase, in puterea iubirii, in uitare, in mers mai departe. Cred in prezent si in viitor. Cred cu tarie ca fiecare dintre noi mertiam sa fim fericiti. Poate unii mai mult decat altii sau poate altii deloc. Dar de clipa aia de fericire pe care s-o imortalizam in suflet cred ca toti avem dreptul la ea.
Ahhh, ce te-aș mai vedea cu o rochiță roz și eventual două codițe crețe… 😛
de ce unii mai mult și alții mai puțin?
Cred intr’o viata mai buna, pentru care trebuie sa luptam. Nu neaparat pentru noi ci si pentru cei dragi noua. Trebuie doar sa iesim din zona de confort, pentru a vedea schimbarea.
Într-o viață mai bună… până în ultima clipă a vieții, pentru asta luptăm. Dar, oare de ce? Pentru că ne simțim îndreptățiți la mai mult? Sau pentru că suntem o natură veșnic nemulțumită?
Uneori zona de confort nici nu există… 🙁
De fapt, tu crezi totuși în ceva : în tine-însăți, și în propriile capacități de a face față situației/situațiilor.
Scuze că vin neinvitată pe blogul tău:), dar în multe cazuri, mă recunosc în tine – adică, o recunosc pe cea care eram cândva, cu sensibilități, dureri, frământări, întrebări fără răspuns, dezamăgiri și totuși mers înainte… Chiar și necredința ta o recunosc.:)
De fapt, și tu ai ajuns la necredință din cauza lipsei răspunsului, ca mulți alți oameni. Și eu am trecut pe acolo, și mulți alții… Chiar și maica Tereza (sper să nu ți se pară nepotrivit că o alătur nouă celor șovăielnici) a avut ani întregi de durere, disperare, gol… Se simțea părăsită, și Îl întreba pe Dumnezeu de ce. Și totuși, ea și-a continuat munca… Probabil că simțea că oamenii au oricum nevoie de ajutor, cu credință sau fără.
Deci, există perioade în viața noastră când El ne lasă singuri. Nu mă încumet să spun de ce, pentru că nici eu nu înțeleg prea bine. Și eu am suferit, m-am revoltat… De-abia de curând mi-am aflat liniștea. Se pare, totuși, că e o etapă necesară a ”creșterii” noastre. Poate că, de la un timp, ne consideră suficient de maturi să ne descurcăm singuri o vreme…
Dar singuri cu totul nu suntem ! Nu vreau să ți se pară un clișeu, dar există totuși ființe, sau o Ființă care răspunde totdeauna rugăciunilor: Fecioara Maria. Întotdeauna, și asta nu e o vorbă goală ! Am avut această probă în cele mai grele și dureroase situațiii ale vieții mele.
Poate pentru că Ea a fost femeie, și simte mult mai bine durerile celorlalți, poate pentru că a fost și mamă, și maternitatea conferă o deschidere aparte față de cei neputincioși. Oricum ar fi, dacă ai o problemă, fie și o neclaritate, roagă-te Ei, și Ea îți va răspunde cumva. Nu în cuvinte, desigur… Dar te va ajuta să înțelegi, sau să descoperi singură răspunsul.
Când spun ”rugăciune” nu mă refer la liturghii, și alte slujbe tipiconale. Am un mare respect pentru Biserică (deși, nu l-am avut întotdeauna), dar totuși cred că ritualurile și-au cam pierdut suflul în zilele noastre. Desigur, există și excepțiii, dar acestea depind de cine ține ritualul… Deci, omul contează, iar rugăciunea simplă, în cuvintele tale – mai mult ca o conversație, dar plină de respect – va avea mai mult efect decât un ritual oarecare. Și da, vei primi răspuns ! Aceasta a fost și marea mea surpriză, din urmă cu mulți ani… Și descoperirea că Dumnezeu nu agrează neapărat tipicurile, și chiar oamenii care nu cred într-un fel anume, dar sunt plini de iubire, și gata să se sacrifice pentru semeni, au mare preț în ochii Lui. Fie ei chiar și necredincioși, cum eram și eu cu ani în urmă, când am primit un mare semn de la El…
Desigur, acest fel de a crede nu este agreat de credincioșii ”tipicari”, care poate ar considera că mai bine să nu crezi deloc, decât să crezi ”greșit”. De parcă Dumnezeu ar fi o linie dreaptă subțire, iar cine se abate de la ea, gata, L-a pierdut…
Cam asta ar fi despre credința în Divinitate ! Cât despre credința în oameni, iarăși, te înțeleg foarte bine, Oamenii nu rămân aceiași, asta e marea problemă, și nici măcar nu e vina lor ! E vina naturii umane imperfecte. Ei pot avea bune intenții la început, poate ar vrea chiar să îți ofere relații ce durează veșnic. Doar că, fără voia lor, se schimbă ! Încep să fie altcineva, să își dorească altceva… La început, și eu mă revoltam, și îi învinuiam, dar pe urmă am înțeles că și eu-însămi mă schimb, eu-însămi nu pot dori același lucru la nesfârșit. Cred că și tu ai simțit asta ! Totul este însă cum facem ca lucrurile să fie mai ușoare pentru cei din jur, să înțeleagă pe cât posibil. Există oameni care nu prea fac asta, ci pur și simplu se comportă conform naturii lor. Acesta e de fapt egoismul, mama tuturor relelor. Măcar să poți spune: ”Da, m-am schimbat, îmi pare rău !”
Concluzia este că poți crede în oameni, dar cu o limită. Adică, să fii mereu pregătită pentru schimbare, fără ca asta să te facă să suferi. Mai bine-zis, poți crede în fondul bun al oamenilor, dincolo de schimbări ! Ei ar vrea cu toții să fie bine, să facă binele, doar că… nu prea reușesc.
Acesta este rezultatul experienței mele de până la patruzeci de ani:) Ți-am spus toate astea pentru că te simt foarte aproape, cu toată necredința ta. Chiar și faptul că tu crești singură un copil e un punct comun: și eu am un băiețel pe care îl cresc (aproape) singură, deși ceva mai mare. Și știu cum este…
Numai lumină pe drum !
Păi… bine ai venit! (deși nu e prima oară, și te primesc cu drag, dar ca să nu mai simți că vii neinvitată!)
Mulțumesc mult pentru gânduri. Poate că, de fapt, chiar dacă suntem diferiți, ca oameni, reacționăm în moduri asemănătoare, de aceea ne regăsim unii în alții…
Și trecem prin situații asemănătoare…
Într-o privință trebuie să te lămuresc… da, e adevărat, sunt singură pe cele mai multe dintre drumurile vieții mele dar… nu și pe acela al meseriei de părinte. Puștiul își are tatăl lângă el și e un tată extrem de implicat, cum nu credeam că se poate. Din punctul ăsta de vedere, nu e nimic de reproșat, dimpotrivă. Dacă nu vorbesc despre el aici e din două motive… pentru că aici e căsuța mea, unde doar Puștiul, că e parte din mine, și-a făcut loc și al doilea motiv e faptul că nu pot și nu vreau să vorbesc despre căsnicia mea aici. Mda, un alt subiect tabu.
Tu crezi că toate căutările își află răspunsul, până la urmă? Dar e posibil și ca niciodată să nu se schimbe nimic, nu? Adică, să mergi pe același drum până la sfârșitul vieții și să nu simți că s-a risipit vreun pic ceața…
Nu se întâmplă așa, o dată ce ai pus întrebarea potrivită, entității cu care rezonezi ! Eu cred că Fecioara Maria răspunde tuturor, mai curând decât un El- Dumnezeu neprecizat. Și asta pentru că am avut dovezi. Fără Ea, viața mea ar fi luat-o mult în jos. Poți să încerci, nu te costă nimic…
În altă ordine de idei, mă bucur pentru puștiul tău, că are un tătic pe care se poate baza. La fel și al meu, deși în alte condiții. Unii bărbați parcă ar fi meniți să fie tați, deși în cuplu pot să nu fie partenerii ideali. (Vorbesc din experiența proprie, nu zic nimic de a altora.)
Îți doresc să îți afii curând răspunsuil la nelămuriri ! Și poate, ne spui și nouă dacă ai aflat…:)
Comments are closed.