Umbre. Și nelumini.

Cred (acum) că toate drumurile pe care mergem în decursul vieții sunt drumuri cu sens unic. Niciodată, ajunși la un capăt sau, doar la o intersecție, nu mai suntem exact cei care am fost la începutul drumului respectiv. Ni se pare de multe ori că timpul trece prin noi, peste noi, nelăsând nici o urmă, că ne aflăm azi exact acolo unde ne aflam cu o zi, o lună sau un an înainte dar nu e așa. Poate că părem aceeași dar nu suntem. Am mereu tendința să spun că a trecut timpul și eu am rămas în același loc, aceeași, dar… știu că ceva în noi se schimbă cu fiecare pas pe care îl facem, cu fiecare moment pe care îl trăim, cu fiecare om pe care îl întâlnim. Toate astea lasa urme în noi. Unele de-abia perceptibile, altele care ne transformă total. 
 
Îmi tot zic, de prea multă vreme, că o să renunț la umbrele care s-au lipit de mine și mă însoțesc în toate drumurile mele, umbre ale durerilor de care nu mă pot desprinde, umbre ale dezamăgirilor, ale iluziilor și neîmplinirilor, umbre ale poveștilor ce n-au fost să fie. Umbre ale oamenilor care au lăsat urme în mine, unele scrijelite-n suflet, altele tapetate prin ungherele minții. Dar adevărul e că am impresia că e o luptă din start pierdută. Cum să te trezești într-o dimineață și să alungi tot ceea ce-ți umbrește ziua cu un clipit de gene și ceea ce îți rămâne să fie doar bucuria și entuziasmul unei noi zile?  
 
Cred că toți ne avem umbrele noastre. Pe care le târâm după noi pe toate drumurile noastre pentru că sunt umbre ale lucrurilor pe care le-am trăit, le-am simțit, și-au pus o amprentă puternică asupra noastră și, chiar dacă vrem să ne desprindem, nu putem sau nu știm cum să o facem. Să ne decuplăm… ceea e, în esență, înseamnă să ne separăm. Să regăsim ceea ce ne aparține doar nouă, strict personal, ceea ce nu are nici o legătură cu nimeni și nimic din exterior și să ne desprindem de restul. De dureri. Lucruri și oameni. 
 
Dar… poate că… unele umbre din viața noastră doar atât sunt, niște umbre. Inofensive. Poate doar ni se pare nouă că au capacitatea de-a exercita o forță asupra noastră ținându-ne lipiți de ele, sufletește, mental. Poate că le atribuim noi, instinctiv, mai multă putere decât au. Poate că sunt umbre pe care trebuie, pur și simplu, să le ignorăm, să ne prefacem că nu le simțim pentru a se întâmpla întocmai și în realitate. Poate unele umbre dispar de la sine, cu timpul care spală toate. 
Și, desigur, sunt umbre care nu ne dau voie să trăim eliberați de lanțuri. Umbre învăluite în prea multe sentimente. Pe care le-am vrea pierdute dar care ne găsesc, mereu și mereu, urma. Umbre care ne dor, ne apasă, umbre cu care luptăm, crâncen, necontenit. Și mă gândesc că, poate, cu umbrele astea n-ar mai trebui să luptăm. N-ar mai trebui să ne zbatem să ne desprindem de ele. Poate ar trebui să învățăm să trăim cu ele, să acceptăm că fac parte din noi, din ceea ce suntem, din viața noastră, și să mergem mai departe. Acceptând și împăcându-ne cu ceea ce nu putem schimba. Gândindu-ne că ceea ce e important e faptul că avem puterea să mergem mai departe. Alergând sau în pas de melc.