Mami, tu ce jucărie îți dorești?

Știe că urmează ziua mea în ianuarie și că pentru mine-s importante zilele de naștere. Se gândește, face planuri. Și ieri mă întreabă, de pe bancheta din spate, parcă din senin, când stăm la semafor și eu sunt preocupată și atentă la mașina din fața mea și la gândurile prea multe din capul meu. Mami, tu ce jucărie îți dorești? Și eu, surprinsă, fără să înțeleg ce vrea să spună… ce jucărie îmi doresc? Da, de ziua ta, mami, ce jucărie ți-ar plăcea să primești?

M-am blocat, e drept, n-am știut să-i dau un răspuns. Jucărie? Cum să-mi doresc o jucărie? Sunt prea… prea om mare. Și-ncerc să-i explic. Păi, vezi tu, eu nu prea îmi mai doresc jucării, nu pot să mă gândesc decât la lucruri serioase, știi, dacă e să-mi doresc ceva, îmi doresc bilete de avion, să putem pleca undeva, sau poate niște cărți, dar mai mult îmi doresc lucruri care ne sunt necesare, îmi doresc ceea ce avem nevoie, mai mult decât ceea ce… doar ar provoca bucurie. Și el insistă – da, mami, dar ce ți-ar plăcea ție cel mai mult să primești?

Și m-a pus pe gânduri. Are opt ani și-n mintea lui lucrurile sunt simple și clare. Lucrurile pe care le dorește sunt cele care-i aduc bucurie. Își dorește jucării. Și mai mult decât jucării, își dorește joacă. Pentru că joaca înseamnă pentru el timp petrecut cu sens. Înseamnă bucurie și încredere și siguranță. Înseamnă bine, binele acela de care are nevoie, care-i oferă confortul psihic necesar.

Ce-mi doresc eu? Cu adevărat ce-mi doresc eu? De ce mi-e așa de greu să exprim? De ce caut tot felul de explicații raționale, c-aș vrea una, sau alta, lucruri materiale care să umple goluri, când, de fapt, e simplu. Îmi doresc bucurie. Prin orice cale ar veni, bucurie simplă și autentică, să-mi curgă intens prin vene, asta-mi doresc. Să simt bucurie. Să simt că se ascund balaurii din mintea mea, că mai dispare din cenușiul nesiguranțelor și că pot să simt bucurie. Așa cum o simte el, copilăresc, fără teamă, fără gânduri, doar bucurie.

Pot să comand niște bucurie, oare? Poate fi și o supradoză, zău că am grijă s-o drămuiesc bine.

(apropo de ziua de naștere, bucuria aceasta care mi-a umplut la refuz cutia poștală încă-i extrem de prețioasă)

Later edit:

Bucuria aia faină și simplă și exact așa, de simțit până în străfunduri, a venit chiar acum în bucătăria noastră, când afară-i cenușiu și plouă și Puștiul a vrut să-mi arate cum exersează la chitară. Candoare și încredere și voce clară și atâta suflet pus în încercările de-a acorda chitara cu versurile. Nu-l puteți auzi, că n-am reușit să încarc o înregistrare video, dar zău că îmi umple inima de o senzație copleșitoare. Sunt recunoscătoare tare, așa-i.