Viață, circ, circari…

Pentru noi toți viața e doar un circ în care avem, din când în când, câte o reprezentație mai reușită și atunci, în ropotele asurzitoare de aplaude ale celor ce (ne) asistă, ne crește nemăsurat ego-ul doar ca să aibă de unde să scadă, pic cu pic, în timpul reprezentațiilor ce ne ies doar… banale. Și tot așa. Azi un pic mai sus, mâine mai jos.
Dar, dincolo de circul vieții în care suntem toți participanți e… Circul. Oamenii care aleg să fie circari, la propriu. Care le sunt, lor, satisfacțiile? Ce anume îi împinge spre o astfel de viață? Șansa sau neșansa de a se fi născut într-0 astfel de lume? Încapacitatea sau lipsa de dorință de a face altceva? Sau, poate, o dragoste reală pentru ceea ce înseamnă lumea nomadă a circului? E o afacere sau o alegere dincolo de avantajele/dezavantajele materiale?
Ieri l-am dus pe puști la circ… de fapt, cu greu poate purta numele de reprezentație de circ ceea ce am primit noi în schimbul plății biletelor. N-am văzut eu multe spectacole de circ la viața mea dar… cel de ieri mie mi s-a părut patetic. O sărăcie ce respira prin toate colțurile. Animale obosite, sătule, oameni, cam la fel. Un circ ponosit, nimic mai mult. (Da, cred că mi-aș dori să asist la un spectacol de circ renumit, ca termen de comparație. Și să înțeleg dacă sunt eu de vină că nu mă mai pot atinge astfel de momente sau, pur și simplu, nu era nimic care să mă atingă.)

Șerpi leșinați, la propriu, elefanți cumplit de plictisiți – mda, chiar mă gândeam ieri, în timpul spectacolului că, dacă aș fi eu unul dintre elefanții ăia m-aș cam sătura să fac ce mi se spune – ei, acum pune-te în genunchi, acum ridică-te pe picioarele din spate, acum mănâncă, acum dansează – și, într-un moment de saturație cumplită mi-aș lua lumea în cap și le-aș da naibii de reguli și le-aș arăta oamenilor că eu sunt ELEFANT, nu marionetă. Ce naiba? De când a ajuns un elefant mai docil decât cel mai ascultător animăluț de casă? Și poneii… ce să mai spui de cei vreo cinci ponei aliniați ca la armată, executanți perfecți ai ordinelor – stâng, drept, stâng, drept…

Acrobatele… sărăcuțele, obosite. Și la propriu și la figurat. Cu numere fără vlagă, fără nici un fel de emoție, de tresărire. Pur și simplu, niște exerciții făcute mașinal, pentru că trebuie. Nu pentru că asta înseamnă viața lor, fericirea lor, exaltarea lor. Nici gând.

Mă uitam la fetițele astea, una de trei și cealaltă de cinci ani, una care făcea niște exerciții cu cercuri și cealaltă care „călărea” un elefant și mă întrebam dacă au ele o copilărie fericită în viața aia de circ, mereu pe drumuri, mereu sperând în mai bine, mereu luptând. Erau frumoase amândouă și, dincolo de mișcările care, se vedea clar, le erau deja în sânge, aveau un licăr în ochi. Un fel de mândrie naivă, nu conștientă. Mândria unei lumi aparte, greu de înțeles. Probabil, firească pentru ele.
Mai e – sau e – lumea asta a circului una magică? Și, în cazul ăsta, sunt eu de vină că nu mai pot simți bucuria aceea simplă de-a fi acolo, o clipă? Da, desigur, ceea ce mă bucură, dincolo de dezamăgirea mea, a rămas mirarea și bucuria puștiului. Măcar pentru el sper că a fost un pic de magie.