Vreme de pierdut. Sau de câștigat?

După trei zile pe drumuri, să stau la umbra unui pin, pe plajă, e de-a dreptul o binecuvântare. Și-un exercițiu în care învăț să mă detașez de toate.
E drept, de o vreme, marea nu mă mai atrage în ideea de lenevit sub razele soarelui, sau de bălăceală în valuri. Mi-e mai potrivit statul într-un colț de umbră – deh, o fi semn de bătrânețe – și observat. Cerul, apa, oamenii.
Azi am tot încercat să mă setez pe modul off, să mă rup de toate, de preocupări, de gânduri, de probleme, de alergătură și doar să… nimic. Nu-mi iese, nu prea are cum. După trei zile în care am ținut conexiunea la internet oprită, pe telefon, deci cu accesul restricționat la lumea online, la facebook, la blog (printre altele, a fost o decizie foarte bună, m-am descurcat perfect doar trăind!), azi, după ce-am revenit în online, mi-a fost greu să mă mai rup. M-au ajuns din urmă vești de-acasă, griji și preocupări, și n-am mai putut să mă prefac că internetul nu funcționează, că n-am la ce să mă gândesc, pentru ce să fiu îngrijorată… de-astea, firești, de viață.

Una peste alta, e un exercițiu pentru mine. Doar să fiu. Fără să alerg, fără să caut, fără să încerc să rezolv. Doar să fiu. Puștiul ăsta mi-arată cum se face, dar, deh, te dezveți greu din a fi om mare și serios. El se bucură de fiecare clipă. Iubește marea și bălăceala și e atâta fericire simplă și senină în bucuria lui, e incredibil.
Avem câteva zile de repaos la malul mării acum, am avut câteva zile de aventură prin țara aceasta incredibilă, cu stat în camping și primit cu uimire ceea ce natura are aici de oferit, și-apoi ne mai așteaptă alte câteva zile pe drum, o parte pe coasta Adriaticii, o parte în Zagreb și pe drumul spre casă.
Mno, mă duc să (mai) caut butonul de deconectare!