Vulnerabilități și temeri și de-astea, triste…

M-am gândit mult, toată ziua, dacă să scriu postul ăsta sau nu, dacă să-mi mai dau voie să vorbesc aici, public, despre nesiguranțe, despre temeri, despre vulnerabilități. Mereu mă încurajez și-mi spun că trebuie să văd bruma aia de bine din toate, și-atunci când e insesizabilă, că trebuie să îmi impun să scriu despre lucruri frumoase, despre optimism și despre stări de bine și aș vrea să pot dar… pe de altă parte, ar însemna să mă mint eu pe mine, să port mereu o mască a unei aparențe false, de stăpânire de sine, de siguranță, încredere și tărie de caracter. Că eu nu-s așa, de fapt. Și atunci?
Ce ne-ar mai fi viața fără momente de-astea de întrebări și frământări, de alunecări în neant și senzații de pierdere de sine? Calm, armonie? Nu mai știu despre mine cum sunt. Se zice că, după vârsta de treizeci de ani, un om e de-acum matur, stăpân pe el, sigur, știe ce vrea și ce poate, știe cine e, ce-și dorește. Eu nu mă simt așa. Dimpotrivă. Încă, de câțiva ani – și nu știu până când – traversez o perioadă tulbure. Am tendința s-o consider definitivă, să cred că, probabil, s-a instalat frumos în mine, s-a strecurat prin toate celulele ființei mele și nu mai e cale de scăpare. Că sunt, de-acum, un sclav al propriilor temeri, ai propriilor vulnerabilități. Afective. Da, acolo mi-e mie problema.
Toată viața m-am legat de ceva. M-am agățat de relații, pe prietenii, de aparențe. De oameni, da. Atunci când lucrurile n-au mers bine, m-am închis în mine și-am simțit că eu sunt de vină, că n-am făcut eu lucrurile bine, că n-am meritat ca oamenii ăia să rămână lângă mine, să mă placă așa cum sunt. Și, în același timp, m-am simțit nedreptățită. Că mi-am pus sufletul pe tavă, că am dat totul de la mine – da, știu, în viziunea mea – și am fost lăsată la o parte. Sentimentul ăsta, că eu trebuie să fac în așa fel încât oamenii să își dorească să mă aibă aproape, că eu ar trebui să fiu ceea ce vor ei, să fiu cum vor, ca ei să mă placă.
Vulnerabilitatea afectivă de care dau dovadă mă sperie și pe mine. Și îmi spun și îmi repet că trebuie să fac ceva în privința asta. Că trebuie să privesc adânc în mine și să găsesc acolo puterea de-a mă rupe de firul ăsta otrăvitor care-mi scrijelește în suflet. Tot echilibrul meu e, de fapt, o aparență care se năruiește la cel mai mic semn de nesiguranță. Și cad atunci și am senzația că tot cerul se coboară pe mine și caut cu disperare să mă agăț de ceva. Ce cineva. Să fie acolo cineva care să mă prindă. Care să mă placă. Care să aibă nevoie de mine. Care să… să mă salveze pe mine de mine. Îmi tot spunea cineva, cu ceva vreme în urmă, că problemele mele nu se vor rezolva cât timp nu fac eu pace cu mine, cât timp nu mă împac eu cu ceea ce sunt… și știu că avea dreptate deși, mereu, tot ce-am făcut, ca răspuns, a fost să mă ascund de mine, în spatele tuturor acelor lucruri pe care mă zbat să le fac, ca să simt că trăiesc, ca să simt că sunt vie, că am un rost, o viață, un drum. Și e, totul, așa… cenușiu.
Ceva în sistemul meu emoțional nu funcționează bine. Și știu și ce anume, știu și din ce cauză. Și totuși, nu pot să găsesc soluția. Pentru că nu există?