Zâna mea bună

Știți că am o zână bună, da? V-am mai povestit despre ea. Și-o să mai povestesc, că tare-mi este dragă.

E specială zâna mea și e om frumos. Dintre cei buni, de calitate. Matur, serios, echilibrat. Și vesel, optimist și încrezător. Deh, are cam tot ce-i trebuie unei zâne să fie cu adevărat magică. Și e și talentată și e și deșteaptă. Și-are păr de aur pur și privire de seninătate. Și-apoi, când râde zâna mea, credeți-mă, e ca și cum bagheta magică ar face singură o vrajă. Se luminează-n jur. Și-n suflet. Și nu-i poveste, v-o spun.

O iubesc mult. Sunt recunoscătoare că-i în viața mea. Că mă ascultă și mă ceartă. Că mă acceptă și mă iubește și ea, la rândul ei. Că e soră, prieten, om, femeie. Că sunt cinci ani aproape, din seara aceea când ea a venit să mă întâlnească, să ne cunoaștem și să punem la cale prima ediție SkirtBike Baia Mare, în 2012. Mi-o aduc aminte și acum, senină și frumoasă, cu cămașa ei încheiată până la ultimul nasture și aerul boem și aparte.

A fost o vreme când am crezut că nu mai e loc de prietenie reală, autentică, pentru mine. Pierdusem tot ce se putea pierde în această direcție, construisem o armură de apărare în jurul rănilor care păreau să nu se mai vindece vreodată și-mi ziceam că-i închisă calea de apropiere atât de puternică de cineva, pentru mine.

Și-a făcut ea pași în viața mea. Câte unul, calm și constant, echilibrat, așa cum o caracterizează, în contradicție cu vulcanul de trăire și emoție și nevoie de apropiere și de siguranță care sunt eu. Și-a avut răbdare și-un continuu – mergem mai departe, de fiecare dată când mie-mi părea că, gata, de-acum se dărâmă, nu se mai construiește. Nu ne-am pierdut, s-a tot construit și încă se mai construiește, dar simt că baza e acolo, solidă, temeinică.

Nu-i o relație perfectă. Cândva, cumva, toți ajungem să înțelegem că perfecțiunea nu există, deși ne dorim în continuare idealisme pe care nici măcar nu știm bine să le definim. Nu-i o construcție perfectă prietenia noastră, dar e una solidă și e minunată. Pentru că e. Pentru că e și continuă să fie în ciuda multor furtuni pe care viața ni le servește. Și e bine. Și-acum se face un an de la niște momente absurd de grele prin care-am trecut, de cotitură și ea a fost acolo, extrem de aproape, în toată acea luptă a mea cu mine și cu ea și cu lumea întreagă. Și-a rezistat, și-a mers mai departe alături de mine, nu îndepărtându-se, ci, dimpotrivă, devenind ceea ce-mi este. O zână bună. Și îmi e musai să-i mulțumesc. Iar și iar. Mulțumesc, Diana.

Să fim, zic. Așa. Și-așa.