Ori s-au inversat rolurile, si-s eu cea anormală (bine, bine, știu perfect că nu mă încadrez în nici un segment de normalitate declarat, recunoscut, acceptat), în locul lumii, ori nu știu. Dar zău că anul ăsta nu mă doare sufletul după vara ce tocmai a tras ușa după ea. Mda, și-aproape că mi-e dor de miros de iarnă, de zăpadă, haine groase și nas înghețat. Pe bune. (doar aproape, da?)
Ce-o fi cu mine? Oboseala, clar are un rol major. A unei veri pline ochi. Cu muncă, cu proiecte, cu vacanțe, cu… de toate, ce mai. Am făcut și am trăit anul acesta, cât pentru cinci ani, e clar. Și-mi sunt în minte și în suflet atât de haotic înghesuite toate și am atât de tare senzația că timpul îmi fuge pe sub picioare ca o bandă de alergat setată pe viteză prea mare, încât nu reușesc nicicum să găsesc răgaz de liniștire și de ordonare. A lucrurilor din jurul meu, a trăirilor din mine.
Și mai e și dorul de meserie părintească full time, executată pe timp de vară doar sporadic, în weekend-uri și senzația că Puștiul crește fără mine. Dar, ahh, să înceapă ea grădinița – grupă mare, an de glorie – și-apoi să vezi tu dor de zile eliberate de responsabilități pruncești. O să-mi fie dor, știu, dar, na, mereu ne trebuie taman ceea ce nu puteam avea, nu?
Eu voi avea o toamnă plină. Atât de plină încât am senzația că mă voi trezi în decembrie și nu-mi voi da seama când a fost septembrie, octombrie, noiembrie… dar nu mă plâng, să fie toamnă, zic. Că de mulți ani nu mi-am trăit zilele, lunile, anotimpurile atât de plin. Ei, nu vă imaginați că e o abundență de prea bine, că nu-i deloc așa. Doar că în perioada asta par să fie setate lucrurile pe un alt ritm, mult mai alert, mult mai agitat, mult mai mult consumator de energie, entuziasm și implicare.
Așadar, să fie toamnă. Sau, poate, direct iarnă. Când mă gândesc la toamna care mă așteaptă – da, da, să mă strângă în pânza ei nostalgică și cărămizie și să mă poarte pe drumuri neumblate și să m-arunce în înalt, să dau cu capul de bolta cerului și de-acolo să cobor în adâncuri, că nu-i posibil altfel – parcă-mi vine să îmi doresc să fie deja iarnă, cu stat molcom în casă, cu ceai cald cu miere, timp de făcut nimic și anarhie totală a Puștiului. Se știe, când e acasă, casa devine câmpul lui de luptă și nu mai e loc de nimic altceva. Și de ce-ar fi?
Voi, ce planuri aveți?
0
Articol anterior
5 comments
Mie mi s-a părut o glumă proastă, vara asta, zău! Parc-a jucat bîza cu noi: a dat o palmă-două de arşiţă şi-apoi s-a făcut că plouă. Mai la propriu, mai la figurat. Dac-ar fi după mine, ar putea fi toamnă pe vecie. Aşa aş avea şi eu cîte ceva de cules din grădină ca să-mi potolesc foamea, fără să fiu nevoit să plătesc preţuri astronomice la magazin de după colţ. Şi-un pahar-două de vin, de mi-o trece mijlocul ăsta defect mai repede, să pot culege strugurii.
În rest, fără planuri – vie ce-o veni, mi-e perfect perpendicular pe paralela patru’şcinci. Numa’ iarnă să nu vină, brrrrrr! 😯
Da, cam ai dreptate. A fost o vară cam nevară… dar mie nu mi-au lipsit nici căldurile mari, nici mersul la plajă, nici alte asemenea preocupări de sezon estival. M-aș putea mulțumi mereu cu o vară molcomă…
A, deci nu se transformă strugurii singuri în vin, nu?
Nu vor, deşi i-am rugat frumos. 😛 Cel mult se transformă în stafide, dacă nu apar iar graurii să-i „rezolve”. 🙂
Vara asta a fost ciudata. Dar placuta, totusi.
Ruxandra, ciudat într-un mod plăcut nu sună chiar rău. Oricum, până la urmă, tot ce-am făcut a fost să o trăim cât mai din plin, nu? Să știi că mi-ar plăcea să știu ce înseamnă ciudat la tine… 😛
Comments are closed.