Zi de naștere, bere și zăpadă multă

Gata, acasă. Deși aș mai fi stat, deși mi-a plăcut Praga mult, mult, mult, e bine și acasă, mai ales când, după un drum interminabil de 13 ore, o mânuță de copil îți mângâie obrazul și șoptește adormit… mama!
A fost totul un du-te vino continuu de luni încoace și n-am avut destul răgaz cât să pot să scriu pe aici deși aș fi vrut și mi-ar fi plăcut să fiu acasă când veniți să îmi spuneți La mulți ani.
Zilele de naștere sunt importante pentru mine. Poate un pic prea importante, ar zice unii. Da, știu, un om ar trebui să-și facă orice zi din an să fie specială dacă așa își dorește, n-ar trebuie să se întâmple asta doar la ocazii speciale, n-ar trebui să caute motive dar… având în vedere faptul că viața e așa un iureș, că alergăm zi de zi, în timpul unui an, să ne asigurăm traiul, să facem față problemelor și muncim și muncim și muncim… nu ne rămâne prea mult timp să ne oprim, să lăsăm toate să treacă pe lângă noi și să ne simțim speciali. Să ne bucurăm că suntem. Că visăm, că îndrăznim să visăm.
Eu cred că de ziua lui fiecare om ar trebui să se simtă special. Să aibă o zi frumoasă, să facă ceva ce-i place, să fie înconjurat de drag, de frumos, să simtă că viața are lucruri bune să-i ofere, să se simtă apreciat, iubit. Să fie o zi din an când să-i fie bine. Bine de totului.

Luni am împlinit 32 de ani. Mi-ar plăcea să spun, ca și Ioana, că împlinesc doar 30 de ani a treia oară și chestia asta să mai dureze măcar vreo cinci ani, așa. Dar nu pot, n-are rost. Adevărul e că nu-mi simt deloc anii. Mă uit la cifrele astea două scrise una lângă alta și nu le recunosc nicicum aparținându-mi. E prea mult pentru mine. Mi-aduc aminte că, adolescentă fiind, îi priveam ciudat pe adulții – mda, adulții erau cei de peste 30 de ani – din jur care-mi ziceau că îmbătrânești doar cu anii, că numai anii se adună acolo, pe hârtie dar nu îmbătrânește sufletul, nu îmbătrânesc visele, dorințele, așteptările. Și nu înțelegeam. Îmi ziceam că îmbătrânirea înseamnă cumva moartea speranțelor, că e timpul nedorințelor și al resemnării. Dar acum înțeleg, și simt, și știu. Și mi-e trist și aș vrea să pot inversa poziția celor două cifre dar… nu pot. Și atunci, accept lucrurile așa cum sunt și mă bucur că pot să sper, că pot să doresc, că pot să simt că viața mai are multe de oferit.
Ziua mea a fost, anul ăsta, una fără tort, flori șau șampanie dar am avut, în schimb, toată Praga la picioare, la propriu, că-n dimineața zile de naștere eram sus, pe colina Petrin. Mii de flori/fulgi de zăpadă m-au îmbrăcat în haină albă, berea și ștrudelul de mere au ținut loc de tort și șampanie și pentru că, deh, i’m  a girl, o geantă nouă  a fost cadoul pe care mi l-am făcut eu singură. A fost bine, zic.

Am primit multe mesaje de La mulți ani și m-au bucurat mult oamenii care și-au adus aminte de mine, cu mine departe fiind. Vă mulțumesc mult, mult, Călin, jos pălăria în fața ta pentru cadoul tău frumos. Mulțumesc! Deci, La mulți ani mie, La mulți ani frumoși și buni și vouă! 🙂
(despre cum a fost la Praga, urmează niște articole detaliate, că nu se poate altfel)