Timp potrivit. Ritm potrivit.

Vine o vreme când spui: Gata! De-acum o pornesc pe alt drum.
Las în urmă tot ceea ce mă atârnă şi o să fiu un alt om.
O să fiu puternic, o să trăiesc bucurându-mă, o să lupt şi-o să înving.
Şi crezi ce spui şi te pregăteşti. Şi ai aşteptări multe.
Îţi îmbraci armura de speranţă, te înarmezi cu încredere şi îndrăzneală şi îi dai avânt sufletului să pornească.
Faci un pas sau abia o jumătate de pas. Şi te împiedici. Rămâi acolo şi nu-ţi dai seama ce te ţine în loc.
O iei de la capăt, iar şi iar, cu încăpăţânare, spunându-ţi că poţi, că eşti capabil să mergi înainte. Să treci peste.
Şi iar te împiedici, şi cazi. Şi tot nu te poţi opri.
Pentru că teama c-ai putea rămâne pe loc te forţează să continui.
Nu înţelegi că nu lipsa de curaj e cea care te ţine în loc. Nici voinţa prea puţină.
Nu înţelegi că, faptul că faci lucrurile într-un mod diferit nu înseamnă că nu le faci bine.
Nu te gândeşti. Nu te gândeşti că, poate, n-ai fost pregătit să laşi în urmă tot ce-a fost înainte. Că e un timp pentru toate.
Că, poate, dincolo de dorinţa şi hotărârea ta de-a trece mai departe au rămas multe lucruri ce trebuie trăite. Simţite. Rezolvate.
Că punctul la care ai ajuns nu e al unui capăt de drum. Şi nici al unui nou – diferit început.
E, eventual, al unei mici intersecţii derutante.
Până la urmă, nu ritmul în care facem paşi înainte contează. Nici faptul că sunt momente în care stăm pe loc. Şi ce, de-acolo, de jos, uneori lucrurile se pot vedea mai clar…
Contează că există în noi freamătul vieţii, dorinţa de-a trăi lucrurile, de-a lupta.
Că ne dorim să fim.
Să aveţi drumuri line! Şi să le trăiţi frumos.