Adun bucăți din mine

Zi de zi. Ca un puzzle care nu se termină.
La final – la final de viață, probabil, că e singurul final cert, o să fie complet. Și până atunci, singurul lucru care rămâne de făcut e (re)construcția. Iar și iar surpată, ca a Meșterului Manole. Din cioburi ascuțite care dor, din bucăți care par să nu se mai potrivească nicăieri, din piese lipsă care trebuie reinventate.
Aceasta e calea, nu? Nu e una pesimistă acum și nici nu e vorba despre faptul că nu văd ceea ce e bun în toate. Văd. De multe ori. Bine, nu foarte de multe ori, dar măcar uneori. Sunt, în același timp, și mult prea multe întrebări. Și uneori, de prea multe ori, simt că mă sufoc. Că nu am destul aer să intre în plămâni. Că e un vid atât de acut acolo, fără putință să-l umple ceva.
Niciodată ceva reparat sau refăcut nu are cum să fie așa cum a fost înainte de-a se fi deteriorat. Dar, măcar iluzoriu, am putea să ne gândim că poate exista o variantă nouă, mai bună, nu? Mă gândesc la bucățile din noi pe care le pierdem. Poate le dăm singuri, cu bună știință. Sperăm că vom primi altele în schimb, care să ni se potrivească mai bine, să completeze, să întregească. Dar nu se întâmplă așa decât arareori, de obicei, ceea ce ni se ia e mai mult decât suma a ceea ce ni se dă, emoțional vorbind. Ne pierdem.