4 ani.

Mda. Pare puţin, ştiu, dar… e o viaţă de puşti. Patru ani de altfel de viaţă.

Pentru mine, patru ani de părinte, patru ani, cred, adică nu cred, sunt sigură, cei mai grei patru ani din viaţa mea. Şi, încă un lucru de care sunt convinsă, trecerea timpului, în privinţa asta, nu are cum să facă lucrurile mai simple sau mai uşoare. Meseria asta, de mamă, e până la cer şi înapoi, cum spune Marc când vrea să exprime cea mai mare distanţă posibilă. Atât e şi responsabilitatea pe care simt eu că o am. Responsabilitate care mi se pare uneori cumplit de greu de dus. Uneori, îmi vine să o iau la fugă, recunosc. Să îmi iau lumea în cap şi să mă eliberez de greutatea asta care îmi apasă umerii. Pe care nu simt întotdeauna că sunt capabilă să o duc. Am aşa de des senzaţia că nu sunt ceea ce el are nevoie, că tot ceea ce sunt eu în stare să fac nu e suficient şi că el, aşa cum e, e un copil prea bun pentru o mamă ca mine. Dar, oricât de nesigură aş fi, oricât de multe gânduri aiurea mi-ar trece prin cap, oricât m-aş zbate ca un peşte pe uscat, oricât m-aş simţi prinsă într-o cursă din care nu mai pot scăpa, nu îmi rămâne decât un singur lucru: să merg mai departe şi să fac tot ceea ce pot ca lui să îi fie bine.

Da, desigur, sunt şi celelalte momente. În care mă uit la el, ca şi în seara asta, când râdea cu o fetiţă, şi rămân fără cuvinte, pur şi simplu am sentimentul că sunt părtaşă la o minune. Râsul acela, ochii ăia senini şi candoarea care respiră prin toate gesturile lui îmi merg direct la suflet. Şi simt că eforturile, oricât de multe, nu sunt zadarnice, că lucrurile aşa trebuie să fie, că toate se întâmplă aşa cum trebuie. E aşa de multă teamă în mine în ceea ce îl priveşte şi, în acelaşi timp, e atât de multă, copleşitoare, recunoştinţă. Puştiul ăsta care azi a împlinit patru ani de viaţă are în el atât de multă forţă, atâta capacitate de a percepe lucrurile, de a le da sens, atâta putere asupra celor din jur, atât de multă încredere şi deschidere faţă de viaţă… e, clipă de clipă, o lecţie pe care viaţa ne-o oferă. E năzdrăvan şi e încăpăţânat şi are un caracter puternic care îmi dă multă bătaie de cap – ei, sigur, semănăm, suntem două pietre tari şi multe scântei mai sunt între noi – dar nu mi-aş dori să fie nicicum altfel. E, sunt convinsă, copilul de care am eu nevoie, ca mamă.
E puştiul. Pe care azi îl simt mai mare, mai hotărât, mai independent, mai… altfel. Dar e perfect aşa cum e. La mulţi ani, pui de om!

(ps. puştiul ăsta răsfăţat a avut parte de trei petreceri anul ăsta. una cu piticii, copiii din gaşcă, alta la bunici şi una azi, aici, la mare, cu pizza, cu prăjitură pe post de tort, cu jucării găsite lângă pernă, cu plimbare cu vaporaşul. cum să nu fie frumos să fii copil? vă arătăm câteva poze.)