Primul pas spre Mont Blanc

Aiguille du Midi. 3842 m. Chamonix. Franța. Mont Blanc.

(vârful acela rotunjor din dreapta mâinii mele e Mont Blanc, eu eram la 3842 m, el e la 4810 m )

Mi-am dorit mult să fim acolo de ziua de naștere a lui Kinga. Mai mult decât pentru mine însămi, mi-am dorit pentru ea. Am o slăbiciune pentru zilele de naștere, mi-s momente aparte, trebuie să fie speciale. Așadar, 10.10.2015 și o vârstă mai mult decât minunată, 27 de ani – pfuai, vă dați seama cum sună 27 de ani? Câtă prospețime, câtă tinerețe, cât avânt, câtă viață? Întorcându-mă mental la vârsta aceea, aproape că aș putea zice că mi-a fost cea mai minunată. Și pentru ea mi-aș dori să fie așa. Să își dea seama acum, înainte de-a trece anii și de a ajunge să privească în urmă, că e cea mai minunată vârstă. Că poate fi și poate face orice își dorește (la mulți ani sus, sus de tot, fată dragă!).
Mont Blanc e poveste. Magie. Din copilărie, așa îmi părea. Din cărțile cu exploratori, Mont Blanc îmi părea un vis. Și-acum îmi pare un vis faptul că în urmă cu un pic mai mult de o săptămână mă aflam acolo.
Să te duci pe munte se poate în două feluri. Cel autentic, cu echipament, cu determinare și efort fizic susținut, cu o răsplată pe măsură. Exact cum ziceam în articolul despre cucerirea vârfului Moldoveanu. Sau, mai poți să te duci cum ne-am dus noi de data aceasta, ca două floricele de primăvară – toamnă, urcând cu telecabină, lift&stuff până la altitudinea amețitoare de 3842 m.

Desigur, e preferabilă oricare dintre aceste două variante, celei de-a treia, să nu te duci deloc. Însă trebuie să recunosc că senzația de bucurie maximă a fost atunci când mi-am afundat mâna în zăpadă, când am călcat pe cărarea alpiniștilor, când deasupra capului meu a fost un tavan de gheață. Acolo mi-aș fi dorit să fiu, legată de un alt membru de echipă – tare mi-a plăcut modul în care se organizează doi câte doi alpiniștii – să parcurg imensitatea aceea albă, pe cărarea îngustă, abruptă, care se pierdea printre creste. Să simt muntele cu fiecare părticică a corpului și a sufletului. Și, cine știe, poate pasul următor e să urc Mont Blanc pe jos. Vis să fie.
Altfel, muntele tot munte rămâne. Fabulos, impasibil, frumos la superlativ. Alb, minunat de alb și de aproape de cer, îmbrățișat de acesta.Priveam în jur și nu-mi ajungeau cuvintele să exprim senzația de plinătate, de uimire. Prea multă frumusețe. Prea multă, pe bune. Și tăceam, sau vorbeam, sau râdeam, sau îmi umpleam plămânii cu aer tare, și mă simțeam recunoscătoare să fiu acolo.
Bun, câteva detalii tehnice, despre cum poți, pas cu pas, să ajungi acolo. Nu-i greu deloc, mai mult pare. Și e de mers. Măcar o dată, dacă nu de mai multe ori. Noi ne-am dus cu avionul. Cluj – Geneva, niște bilete de avion nesimțit de ieftine, cumpărate în luna august. 150 lei dus întors pentru o persoană.
Ne-am găsit cazare prin airbnb.com, deja familiarizată fiind cu sistemul acesta. Am căutat un loc decent, curat, fără pretenții, să fie la un preț cât de modic, având în vedere faptul că-n zonă pe-acolo nimic nu e ieftin. Am găsit un loc fain, mulțumim, Agnes, pentru găzduire. Priveliștea de pe balconul nostru ne umplea sufletele de trăire, fabulosul Mont Blanc stând nestingherit cu vârful lui rotunjit în nori, aproape de soare. Telecabina din Chamonix ne era tocmai în fața clădirii și tare ne mai plăcea să ne uităm la grupurile de alpiniști care stăteau la rând dimineața devreme. Frumoși, colorați, temerari. Cu sufletele pe sus, pe unde se duceau să și zboare, mulți dintre ei, cu parapanta.
Devreme ne-au urcat și noi în telecabină, la ora 8:30 – aceasta făcând traseul de la ora 8:10 la ora 16:30, ultima coborâre. Deh, noi și ei, munțomanii. Ei cu echipamente, noi cu aparatul foto – bine, doar Kinga. Un bilet costă 58 euro. Nu-i puțin deloc, însă pentru ceea ce natura are să îți ofere, chiar merită banii. Aflându-ne acolo în octombrie, lună considerată între sezoane, am putut să stăm sus cât am vrut – și-am stat cinci ore – altfel, pe timp de sezon, există un termen de aproximativ o oră, o oră și jumătate, în care poți sta sus, pe Aiguille du Midi, pentru a se evita supraaglomerarea telecabinelor.
A fost un răsfăț pentru suflet, pentru minte, desigur. A fost minunat, așa devreme dimineața, să ne aflăm acolo doar noi și câțiva alpiniști. Am avut, o vreme, muntele numai pentru noi. O liniște minunată, un frig pe măsură, și munți. Într-o parte, cât vezi cu ochii, munții îmbrăcați în haine albe. Creste semețe. Și-n cealaltă parte, valea Chamonix, învăluită în ceață.
La cafeneaua de sus am petrecut un timp fain savurând o cafea caldă, lipindu-ne de caloriferele fierbinți, mâncând cel mai bun macarons ever și privind în jur. La priveliștea fabuloasă de afară, la oamenii frumoși dinăuntru. O cafea, 4 euro, un macarons – uriaș, de altfel – 3 euro. Prețuri de Franța, de munte, mari, dar cumva firești.
Despre Step into the void, ultima atracție a locului, ce-aș putea scrie? Pentru mine a fost doar o mică terasă de sticlă, suspendată acolo, la mii de metri altitudine. N-a fost emoție, sau teamă, sau adrenalină. Doar bucurie de-a mă afla acolo. Pentru Kinga însă, a fost o depășire a limitelor ei. Una pe care ea singură și-a impus-o și i-a ieșit (și ce poate fi mai satisfăcător decât să depăsești o limită, să îți arăți tu ție că poți?). Am stat acolo o vreme bună și ne-am uitat la oamenii care se temeau să iasă pe sticlă. Bărbați în toată firea, nu puneau piciorul pe podeaua de sticlă, se opreau exact la marginea ei. Râdeau, nu îndrăzneau, se întorceau și renunțau. Așa că, m-am bucurat să fiu acolo, s-o țin de mână, de ziua ei, să-i fiu alături într-un loc fabulos și într-un moment de control a emoției, e temerilor.

Transferurile între aeroportul din Geneva și Chamonix le-am făcut cu Easybus, nu ne-a fost o experiență tocmai reușită, deh, erau cei mai ieftini, 32 euro dus întors de persoană, în comparație cu cel mai ieftin bilet de 25 euro doar dus, la o altă companie. Până la urmă am ajuns cu bine la aeroport, la întoarcere, deci nu ne plângem foarte tare, doar că altădată ne vom gândi mai bine la timpii pierduți așteptând. Transferul durează 90 de minute și cursele sunt aproximativ din oră în oră.
Parapantiștii… ahh, parapantiștii sunt deliciul zonei și mi-a fremătat sufletul de fiecare dată când vedeam unul. Și-am văzut zeci, poate sute, în zilele acelea. Pictau cerul, unul după altul, decolau de sus și aterizau în sat. Ne-am dus să ne petrecem o vreme în locul unde aterizează. Erau acolo familii întregi, tați care-și învățau copiii, mici, în jur de 10 – 12 ani, să se echipeze cu parapanta, să facă primii pași cu ea, să o frâneze… de-astea, tehnice, mișto. Ne-ar fi plăcut un zbor cu parapanta acolo, dar nu ne-am pregătit din timp pentru asta, așa că a trebuit să renunțăm. Costul unui zbor în tandem e în jur de 100 euro pentru o persoană și se face cu planificare cu o zi înainte. Oricum, m-am întors cu dor de zbor și zău că abia aștept să dea zăpada și pe la noi, să fac un zbor de iarnă cu Laci Fly, pilotul care mă învață pe mine despre dragostea de parapantă și care bucură mulți oameni pe-aici, cu zborurile în tandem pe care le face.
Ne-am purtat cu bucurie tricourile faine și tare potrivite de la Mândra Chic, fetelor, mult vă mulțumim pentru măiestrie. Mesajele de pe tricourile noastre e musai să fie citite împreună, c-așa le e sensul. Ți-am zis eu că suntem ceea ce iubim. Sau invers.

N-am mai fi plecat de-acolo. Nici de pe străduțele satului, încălzite de soare în timpul zilei, pe unde ne plimbam admirând culorile minunate ale toamnei și privind la oamenii faini din jur, nici de sus, de pe Aiguille, semețul vârf. Dar timpul trece parcă mai cu viteză când trăiești ceva frumos și musai să te întorci, să dai fila vieții mai departe și să pui undeva la păstrare, în suflet, ceea ce viața ți-a oferit. Că, deși totul devine trecut și pare așa, învăluit în ceață de uitare, tot acolo e. Nimeni nu-ți mai ia ceea ce ai primit. Depinde doar de tine să-ți hrănești sufletul o vreme cât mai îndelungată cu ceea ce ți s-a dat.
Gata, acum v-arăt poze. Că sunt fabuloase, atât de frumoase încât greu îmi vine și mie să cred că am fost acolo. Le-a făcut Kinga, jos pălăria în fața ei, zău așa!