Phajaan. Înfrângerea elefantului.

Călăresc un elefant. Temerară și perfect lucidă, îmi zic mereu că sunt sigură pe mine, că pot să-l stăpânesc și să-l conduc în orice direcție îmi doresc, iar el, chiar dacă nu-i îmblânzit, poate să fie manipulat așa cum mi se pare mie că (mi)-e necesar. O vreme, elefantul meu pare a mi se supune. Mă poartă lin, spre puncte clare de pe harta vieții mele pe care le bifez unul după celălalt. Face pași mici, calmi și bine calculați, fără să se abată pe cărări neștiute, care m-ar pune în dificultate. Îmi zic că sunt un călăreț priceput, că am capacitatea de-a trasa, doar raționând, direcția elefantului meu. Mă simt maestru al controlului. Un dresor al emoțiilor.

Dar elefantul meu se cambrează, sătul de atâta control, se răzvrătește împotriva rațiunii și mi-arată cine e. Elefantul meu e teamă. Mă poartă acum prin mlaștini în care mă afund și sălbăticie care-mi zgârie ochii și-mi întunecă privirea, printre lacrimi nu mai reușesc să fiu rațiune. Elefantul meu e frustrare. Îl simt cum se zbate sub mine și pierd, în haosul cumplit al agitației, abilitatea de-al stăpâni, iar el mă duce prin unghere presărate cu nesiguranțe și împotriviri. Elefantul meu e acceptare. Tremură, aleargă zguduind pământul, se chinuie și-apoi se liniștește, obosit, sătul, aproape resemnat și atunci mă scoate la liman. Elefantul meu e entuziasm. Mă poartă cu elan și chiote prin povești cu zâmbete și drag, mi-arată lumi colorate, vesele, de trăiri înalte.

Îmi dau seama că drumul nostru împreună e mereu o luptă. Îmi doresc să îl subjug, să îl stăpânesc, ca elefantul meu să mă asculte. Să fiu luciditate, rațiune clară, limpede. Dar el vrea să îmi arate că e emoție și trăire și drumul nostru e despre a fi, a face, dar și despre a simți. Ne luptăm. Sunt călăreț tenace, dar direcția e, de fiecare dată, stabilită de elefantul meu. Ne reechilibrăm iar și iar. Mă lipesc de elefantul meu, n-am nevoie nici de hamuri, nici de vreun alt accesoriu pentru că știu, deși adesea mă împotrivesc, că nu-mi rămâne decât să devin una cu el, pentru că doar un melanj între noi doi poate să strălucească. Știu că vom avea momente în care mă voi abandona cu totul lui și-l voi lăsa să mă conducă fără să mă opun, știu că voi mai încerca de nenumărate ori să-i impun o direcție strictă, dincolo de orice emoție. Deși până la armonie drumul e lung și anevoios, știu că am să îl urmez, pentru că nu-mi doresc să mă transform într-un om care-și ucide elefantul.

Călărețul e mintea.
Elefantul e emoția, trăirea, sentimentele. Sufletul. 
Și nu, nu există un manual de îmblânzire, de înfrângere a elefanților. Ar însemna să ne castrăm mințile.

(am împrumutat titlul de la un ritual barbar și crud care poartă acest nume și înseamnă înfrângerea spiritului elefanților. e un proces prin care elefanții, chiar de când sunt pui, sunt ținuți în cuști și torturați ca să învețe să le fie frică de oameni, profitându-se de faptul că elefanții au memorie, nu uită, și astfel pot să fie controlați și folosiți în diferite scopuri. oricare ar fi scopurile, procedeul e absolut absurd și nejustificat.)