Despre clișee, dezamăgiri și alte nimicuri

Scriu cu emoție, despre emoție, trăiri și de-astea, de-ale sufletului, mai mult decât de-ale rațiunii. E drept, de multe ori las să iasă la iveală tristețe și nesiguranțe, că asta sunt, un om al trăirilor și nu mă scuz pentru asta. Dar de puține ori îmi dau voie să las să curgă în cuvinte revolta împotriva unor oameni care-mi toarnă venin în suflet, care mă supără, dezamăgesc, sau îmi provoacă nervi și tensiune. Încerc să cern lucrurile. Să disec. Uff, mereu disec. Analizez, mă străduiesc să limpezesc, să văd clar, să nu fiu incorectă, să nu stau drept și să judec strâmb. Nu-mi iese, de cele mai multe ori, că, deh, cum zicea cineva, demult, sunt un om, nu un sfânt din calendar.

Ce mă supără? Viața. În fiecare zi e un ciot ascuțit de care mă împiedic. O fi în normalul și firescul absurd al vieții. Uneori mă doare de simt că mă ia naiba și aș vrea doar să dispar, să mă evapor, alteori calc și cu piciorul drept, parcă dinadins, să simt până-n vârful unghiilor cum viața își impune o stare a lucrurilor fără să țină cont de faptul că sunt sau nu de acord. Și sângerez, pe dinăuntru, și trag obloanele în jurul meu, îmi ling rănile, apoi revin pe drum, așa, șchiopătând. Că deh, există doar o cale, și înainte e. Uff.

Oamenii. Cât de clișeic și inutil e să îți tot repeți că nu ai de ce să ai așteptări de la oameni, că suntem doar noi cu noi înșine, și alte bla bla-uri de-astea. Asta sunt, clișee. Inutilități. De parcă ținem cont de ele și trăim într-o stare de continuă pace cu sine, zen ce suntem cu toții. Ehh. De fapt, în realitate, tot ceea ce facem sau spunem, are efecte asupra celorlalți. Tot ceea ce fac alții, cei apropiați, cei de care ne pasă, ne afectează. Lucruri pe care le spun ne ating, ne dor, ne fac să ne crispăm, să ne transformăm în arici, să ne temem, să devenim animale mânate de instincte. Avem așteptări. Mici, mari. Firești. Avem așteptări și trăim dezamăgiri. Asta e, de ce ne ascundem? Viața nu-i despre a ucide elefanții din noi, emoția, despre a fi pură și rece rațiune și-a anihila ceea ce simțim. Ca să nu doară, ca să nu suferim, deh, orice e mai bine decât să doară ceva… Nu, nu cred nici o clipă aceste lucruri. Poate că e despre echilibru, dar deh, câți dintre noi reușim să trăim într-un echilibru cu noi înșine? Câti? Mie nu-mi iese. E o luptă. Cu mine, cu alții, zi de zi, e o luptă, cu înfrângeri, mici momente de înalt, alte înfrângeri, emoții, și tot așa. Da, toate vin de la oamenii din jur. De la cei cu care împart. De la o privire, un gest, o prietenie sau o viață întreagă.

Mai bine am recunoaște. Că ne doare. Că ne supără. Că trăim dezamăgiri. Că plângem până ni se termină lacrimile. Că vrem să dăm de pământ cu viața și cu oamenii din cauza cărora/pentru care suferim. Că sunt cu adevărat alții de vină, sau că e vorba de percepțiile noastre care pot fi greșite, nici măcar nu e așa important. Viața din asta e formată, din șiruri neregulate de trăiri, emoții, supărări, dureri. Noi facem pe alții să sufere, alții ne fac pe noi să suferim. Cu voie, fără voie. Dar așa se întâmplă. Nu pentru că așa e să fie, pentru că viața are felul ei de-a ne servi lecții, pentru că drumul trebuie să treacă prin mlaștini ca să ducă la bine, etc, etc, nesfârșitele explicații menite să calmeze, să ne anestezieze ca să putem continua. Să ducem ce e de dus.