Apă de ocean

Apă de ocean ești tu. E calmă, ca și tine.
Și e și zbucium nesfârșit, așa cum ești și tu.
… mi s-a spus cândva!

Calmă, eu? Nu sunt calmă, nu sunt liniștită, nu sunt împăciuitoare.
Nu sunt cumpătată și nici previzibilă. Nu sunt aducătoare de pace.
Nu sunt lumină, nu sunt nici zâmbet. Nu sunt soare, nici speranță.
Nu sunt știință, nici înțelepciune, nu sunt nici cunună de lauri.
Nu sunt nici apă lină, nu sunt nici apă stătătoare.
Nu sunt de împărțit, nu dau bucăți din mine, jumătăți.
Nu am rădăcini, nu am nici aripi, nu sunt de turcoaz.

Sunt zbucium, da. Și nerăbdare, dor și așteptare.
Sunt furtună și tristețe, istovire și tulburare.
Sunt întrebări, nesiguranțe, emoții și trăiri intense.
Sunt și dor de zbor și sunt și frânturi de poezie.
Sunt greu de citit, de înțeles, fără instrumentele potrivite.
Sunt om simplu, cu privire limpede și adâncime sufletească.
Sunt implicare și dedicare, sunt suflet. De femeie.

Am ușa sufletului deschisă, deși-i acolo o barieră crescută din teamă.
Îmi acordez sufletul pentru toți cei care pășesc dincolo de prag.
Îi privesc în ochi și mă bucur de lumina revărsată din priviri.
Sălășluim întru clipe rupte din eternitate. Măcar pentru o vreme.
Căci ușa e mereu trântită. Smulsă din țâțâni.
Și totuși, sunt dependentă de drog sufletesc.
De apropiere.