Mă gândesc că aș putea să joc un rol sau mai multe și să fiu mereu așa cum și-ar dori alții să fiu. Mi-ar și ieși, știu bine. Uneori aș confunda chiar rolurile cu realitatea, mi s-ar părea că sunt autentică, alteori doar m-ar strânge costumele false purtate. Dar… aș fi așa cum simt că și-ar dori alții să fiu. I-aș simți pe alții mulțumiți și poate că m-aș împăca cu satisfacția aceasta.
Desigur, mă mint. Cu premeditare, chiar. Îmi spun că am nevoie și de-asta trebuie să fac lucrurile într-un anume fel. Îmi spun că nu pot să trăiesc fără și îmi creez obligația de-a fi și de-a simți într-un anume fel. Îmi spun că viața este despre a împăca lucrurile și atunci trebuie să mă adaptez situațiilor.
Mă privesc în oglindă și uneori mă simt o impostoare. Lupt cu mine ca să pot rămâne eu, așa cum sunt, autentică, dar simt și că jocul, manipularea, interesul, sapă, croindu-și drum, impunând, dăunând. Că toate vin din nevoia primordială de-a primi atenție, implicare, dragoste, mai contează, justifică în vreun fel lucrurile?
Sunt pe un drum al cărui capăt îl văd clar închis, dar eu tot îmi spun că e acolo o portiță prin care voi putea să trec, spre… acel ceva, desigur. Să numesc acel ceva pe care mi-l doresc? Mi-e imposibil. Rațiunea îmi spune clar că ceea ce îmi imaginez e absurd și irealizabil, așa că nici nu îndrăznesc prea mult să dau glas vreunei dorințe. Unele lucruri trebuie să rămână nespuse, nu? Dorite, dar nu exprimate.
Îmi zic că e bine să nu mă încadrez în tipare, să am o traiectorie atipică, când, probabil, de fapt, cel puțin uneori îmi doresc doar confortul și resemnarea tipicului. A firescului fără multe întrebări, nedureros. Drum simplu și banal. Da, e totul în mine o contradicție. Mă doare neresemnarea pe care o simt, probabil în aceeași măsură în care mă chinuie faptul că nu reușesc să simt într-un mod așezat, nefurtunos.
Să îți asumi cine ești și să simți, cu toată convingerea, că ești de-ajuns, aceasta-mi pare o realizare formidabilă. Posibilă?
7 comments
[…] If they could only see me,
Not judge me – let me be ME […]
Mi-ai adus aminte de versurile astea, una dintre melodiile filmului meu de suflet: „Pyaar impossible”.
Nu cred că putem fi – nu permanent – aşa cum sîntem de fapt, asta ne-ar izola de anumite persoane, unele de care poate am avea nevoie aşa cum şi ele ar avea nevoie de noi… dacă nu…
A fi sau a nu fi [tu însuţi] – aceasta-i întrebarea…
Suntem mult mai antisociali decât vrem și noi să credem despre noi, am impresia de multe ori. Poate că nici nu e chiar bine să fim lăsați să fin noi mereu… ne-am face și nouă rău, și altora. Cred. Zic și eu, din ce mi se întâmplă mie.
Mna, îți trimit gânduri bune, senine, ce mai e pe la tine pe-acolo?
Oare atît de răi să fim din fire încît să ne merităm cu vîrf şi îndesat zăbala şi căpăstrul 24/7? Ar fi o dezamăgire prea mare, sper să nu ajung vreodată la concluzia asta.
Săru’ mîna de gîndurile bune, pe care le întorc cu drag înzecit. :-* Pe aici e doar o pauză de ploaie şi sărăcie şi probleme cu Copilu’ şi mintea mea de-a-ndoaselea în cap. În rest, toate bune şi frumoase. 😛 Tu, Puştiu’…? 😉
Esti foarte tare daca ai aflat cine esti, lasa-ma sa-ti spun! Nu pot spune despre mine decat ca-mi fac singura surprize si ca incerc sa invat/inteleg/cunosc cine sunt, raportandu-ma la ceilalti. Impostoare? Fireste, toti ne simtim impostori tocmai fiindca nu stim cine suntem. Ce e omul? O minune! Mult prea complex si plin de taine pentru a-l cunoaste/intelege intr-o viata! Dar da, viata este despre a impaca lucrurile, despre a da mai mult decat a primi iubire, viata este despre a trai frumos, a nu face raul si a face binele cu timp si fara timp! Nu, nu este despre a agonisi averi, nu este despre a deveni vedeta, nu este despre ceea ce ni se tot susura sau striga prin toate mijloacele posibile…Deci nu ne ramane, cred, decat sa ne straduim sa devenim – ce? Oameni.
Eu? N-am aflat. Tot bat la porți închise.
Vezi tu… să fii Om, ce înseamnă? Dacă întrebi doi oameni, vei avea două răspunsuri diferite… până la urmă, toți încercăm să fim cea mai bună variantă a noastră înșine, așa cum o înțelegem noi, cum vedem noi lucrurile… dacă ne și iese, măcar uneori… 🙂
Daca am simti ca suntem de ajuns, pentru noi, ar insemna sa ne oprim din evolutie si nu cred ca ar fi ceva in folosul nostru.
Da, cred că are logică și poate că așa suntem și setați. Ne stabilim ținte și atunci când ajungem la ele, deja există altele înaintea noastră… poate că avem nevoie să fie așa, ca să putem continua…
Comments are closed.