… în toată viața mea, aș putea zice.
Dar desigur, asta nu înseamnă că-mi place toată lumea, sau că n-am resentimente, frustrări, strângeri de inimă când mă gândesc la anumiți oameni. Nu înseamnă că nu există oameni despre care chiar nu-mi doresc să mai știu, oameni pe care nu-mi doresc să-i văd sau oameni a căror simplu nume îmi face sângele să alerge mai precipitat prin vene, din cauza unei acute senzații de disconfort, sau chiar de dezgust.
E inevitabil, ne e călătoria prin viață cu multe cărări lăturalnice, ne ies în cale mulți oameni, lăsăm mulți oameni în urmă. Cu unii ne însoțim o vreme, cu alții parcurgem drumuri lungi împărtășind, învățând să ne sincronizăm pașii unii după alții, îmbogățindu-ne. Ni se întâmplă și să ne fie întâlnirile înveninate, să nu găsim cale de comunicare, să ne războim și să epuizăm resurse, să ne consumăm unii pe alții.
Uneori nu e loc de întoarcere. Privesc în urma mea, peste umbra unor ani și-mi zic că, deși nu m-am împăcat cu ideea că toate lucrurile, bune, rele, au un sens, că nimic nu se întâmplă fără rost, dacă lucrurile s-au întâmplat într-un anume fel și nu în altul, n-ajută cu nimic să-mi imaginez cum ar fi fost dacă… altfel. Nu pot schimba nimic din ceea ce e deja trecut, rămâne doar să găsesc calea de-a înțelege, accepta.
Nu mi se întâmplă să învăț lucrurile ușor. Lecțiile de viață. Să înțeleg ce și de ce. Dimpotrivă. Mă zbat. Mă războiesc, nu mă resemnez, accept greu, caut, lupt. Dar ajung câteodată să cedez chiar dacă nu mă simt și împăcată. Să renunț, să plec. Să nu mai cer. Să nu mai aștept. Uneori nici timpul nu aduce acceptarea, deși netezește totul, liniștește, și oricum nu e altă cale, decât continuarea. Spre mai bine, spre un sine mai bun.
Și totuși, ce înseamnă să urăști? Să dorești cuiva să-i fie rău, să ai în mintea ta gândul rău voluntar, conștient. Să respiri răutate. Să arunci săgeți înveninate. Să calci în picioare, să treci peste fărâma de uman din tine. Să privești cu superioritate și să condamni. Să lovești. Să te bucuri de căderea celui de lângă tine, poate cândva drag, apropiat. Nu cred că știu cum e. Nu-mi doresc să știu cum e. Aș vrea să pot lăsa în urmă chiar și resentimentele care mă afundă, care-mi aduc nori în suflet. Să pot ierta, chiar dacă nici nu consider că sunt eu în măsură să fac acest lucru. Să pot să mă eliberez de unele lanțuri. Nu-mi iese, lupt cu mine, sunt cel mai aprig adversar al meu însămi. Și nici nu-i lupta dreaptă.
Dar să vă întreb ceva… De ce ne e dor uneori și de oamenii care ne-au făcut rău, pe care, firesc ar fi măcar să-i alungăm din sufletele noastre?!
19 comments
Rău cu rău, da’ mai rău fără rău…? 🙂
Nu, nu e vorba despre asta. Deloc. E… mai bine fără rău. Dar e răul acela de care ești conștient rațional vorbind. Știi că e rău, alegi să te rupi, e ok, asta e, mergi mai departe. Dar sufletul, slăbiciunea aceasta numită suflet… de ce tânjește după răul acela?
Se numeşte masochism. 🙂
zbang, două palme. uff, nu-i destul. alte soluții? o extirpare, ceva?
O lobotomie poate ar merge. 😛
Sau un tratament cu Jemenfiche Forte. :))
Păi, e destul de simplu de ce. Se cheamă iertare din iubire. De regulă, simptomul se face simțit doar când ești liber de vanități.
De aceea ni se face dor de oamenii care ne-au făcut rău, pentru că-i iubim și-i iertăm? Mna, nu cred că e așa. Ce înseamnă să ierți? Una e să mergi mai departe, să accepți, să înțelegi, să… nu urăști pentru că ți s-a făcut rău… alta e să poți continua să fii aproape, să te uiți cu seninătate în ochii unui om și să nu te doară, să nu vezi răul, să fii liber de resentimente, etc… mie nu-mi iese, recunosc, pot să las resentimentele la o parte, dar seninătatea nu mai revine. Nu pentru că nu vreau să iert, ci pentru că nu mă consider în măsură. Sau nu știu cum se face. Sau… nici nu contează explicațiile, ci doar acțiunile noastre, nu?
Ei, nu e că nu știai de ce, ai întrebat doar ca să nu crezi răspunsul, așa-i? Nu prea știi tu cum e cu iubirea sau cu iertarea, știi doar că nu crezi.. Bietul suflet tânjește și el după ce știe
Da, e drăguț să mă aflu în treabă. Și ce bine că sunt aici, în colțul meu de lume virtuală, nu? 🙂
Da, cel puțin, nu singură, văd 🙂
Ne este dor de oamenii care ne-au făcut rău pentru ca i-am iertat, sau pentru ca înca ii mai iubim, dincolo de toate rănile cauzate, sau au rămas păreri de rău pentru clipele frumoase care au existat cândva si s-au dus, lăsând in locul lor nimic… A rămas, dincolo de orice, o fărâma de dragoste sau poate de compasiune pentru o alta ființa umană. Poate ca undeva in suflet simțim ca asa cum noi avem slăbiciuni si facem uneori greșeli, si celălalt face la fel. Cred ca ar fi anormal sa nu ne fie dor, părerea mea…
Dorul nu înseamnă ca sunt dispusă sa fac aceleași greșeli sau sa permit unui om sa ma rănească din nou. Cand drumurile între 2 oameni se separa, înseamnă ca am terminat drumul comun de parcurs si trebuie sa trecem mai departe. Trebuie sa lăsam locul pentru oameni noi in viata noastră. Altfel, n-am învățat nimic si vom fi din nou răniți. Si asta cred ca e un fel de sadism :). Weekend plăcut!
Ana, bună asta. Dorul nu înseamnă să o iei de la capăt. Mergi mai departe, dar rămân urme. Uneori, răul nu poate șterge de tot sentimentele de drag. Și rămâne dorul, amestecat cu multe altele. Deh, suntem oameni și e frumos că suntem așa.
Ieri dimineață mi-a trecut prin fața ochilor, o fracțiune de secundă, un om care mi-a fost prieten drag ani mulți. Și n-am simțit decât dor și o strângere de inimă lăsată de absență, nu și răutate sau ură sau resentimente. Și mi-e surprinzător cum reacționăm, în timp, cum se cern lucrurile, cum facem față, cum avem iar și iar încredere…
Poate fiindca trebuie sa ne iubim si vrajmasii… Poate fiindca, in esenta, eu si tu totuna suntem – firescul e iubirea, resentimentul iese in afara firescului si probabil sufletul stie… Poate fiindca iubirea e sanatatea sufletului si orice sentiment de dezgust, dispret, antipatie…. e un fel de boala a sufletului… iar sufletul tinde catre vindecare, catre sanatate… Sau poate dorul e chiar un semn al iertarii! Nu de raul ce ni s-a facut ne e dor…
Te imbratisez, multumesc pentru scrierile tale frumoase si destepte!
Dorul… da, cumva ai dreptate, nu poate să vină din răutate…
Mulțumesc și eu, tare mult.
Parerea mea e ca ratiunea se opune inimii . Inima ne spune sa iertam ,ratiunea ne spune opusul . Si daca alegem sa nu iertam pe cineva pentru ca ne-a facut rau, inima iarta si tanjeste …
Nu întotdeana. Uneori ne iese și echilibrul. Greu, dar iese.
ratiunea se opune logicii rationale pure astfel incat rationamentul este eclipsat de sentimentele care moduleaza de altfel reactiile psihocomportamentale ajungandu-se la o structura cognitiva posibil dezadaptativa ducand in fine la destabilizarea persoanei in raport cu lumea exterioara. Totodata daca apar anumite restructurari emotional comportamentale este posibila o revenire pe fagasul normal al vietii astfel ca inima va ramane intodeauna nemultumita :)))
Fabulos. Mi-am primit răspunsul. De-acum… pfuai, irecuperabilă sunt.
e (un fel de) gluma desi pe ici pe colo textu’ are ceva sens… 😉
Comments are closed.