Uneori zborurile sunt (în)frânte. Și aripile rănite. Inima se face mică-n piept, de frică, de neresemnare, și tace. Însă speră. Că rănile se vindecă, că cicatricile ajung să nu mai doară. Că dorul de zbor rămâne viu și vine o vreme când inima îndrăznește să creadă din nou.
Uneori și în tristețe există un fel de bucurie. A adâncirii în sine, a descoperirii acolo, în străfunduri, a ceva luminos, de abia o slabă pâlpâire, dar vie. Și munți de amărăciune crescuți spinos împrejur, ajung să se dărâme într-o clipă de neașteptată seninătate și lumină.
Uneori ajungi să simți că nu mai poți să ai încredere și putere, dar tot mergi înainte, faci pași așa, greoi și nesiguri, pe drumul care te duce undeva unde trebuie să ajungi, chiar dacă destinația ți-e necunoscută și nu există puncte de sprijin sau de reper.
Uneori lacrimi trasează cărări adânci pe obraji, însă sunt doar calea prin care ochii pot să râdă mai limpede și mai curat. Inima-și scutură nesiguranțele, sufletul se îmbracă în căldură și alergi spre viață cu toată teama care-ți mișună prin vene, cu toate întrebările fără răspuns.
Uneori ți se pare că te îndepărtezi și singurătatea te înconjoară, dar există și îndepărtări care apropie, și ceea ce timpul și distanța desparte, sufletul apropie, și bucuria regăsirii umple și alină, și emoția nestăvilită îmbată simțurile cu stropi de viață plină.
Continui să trăiești. Uneori. Mereu.
4 comments
Uneori supravietuim, nu traim, dar asta ne face supravietuitoare:). Cand traiesti doar nu-ti amintesti ani de zile din viata, cand te doare mai inveti ceva despre tine, despre lume, rana se reschide pentru a privi in tine, iar ranile se cicatrizeaza, si cicatricile ne amintesc cumva de noi, de miezul nostru profund. Daca n-ai avea caderi si dureri si drame si intortocheri cine ai fi? Imbratisari:*
Știu și îmi tot repet asta. Toate cele prin care trec, mă fac ceea ce sunt. Toate, și cele bune, dar mai ales cele rele. Dar tot nu pot să spun că sunt resemnată în fața acestui mod de-a învăța, de-a înțelege… recunosc, tot aș vrea să fie mai lin… 🙂
Am fost si eu pe acolo, ma recunosc in ceea ce ai descris. Si mai cad uneori, si doare, apoi trece. Viata, cu urcușuri si coborâșuri, este asa.
Încercam azi sa imi golesc mintea de tot ceea ce cred despre oameni, sa ii privesc pe oameni pe strada, in mulțime, ca sa le surprind expresia, gândurile… Ma gândeam ca fiecare dintre noi cumva se simte singur in viata lui (eu asa ma simt, e mai mult o chestie filosofica de a mea..). De fapt noi, oamenii, ar trebui sa nu ne mai simțim entități separate de ceilalți, pentru ca fiecare trece prin stări, emoții, testate si de ceilalți semeni, in diferite nuanțe si intensități. Te-am pupat!
Îmi tot spune cineva… nu ne reprezintă căderile noastre, nu ne caracterizează numărul eșecurilor… cum și de câte ori reușim să ne ridicăm, acolo e forța noastră…
Deh, toate sună frumos și motivațional în teorie… dar când trăim situațiile pe pielea noastră, lucrurile stau diferit…
Mulțumesc. 🙂