Incursiune…

… în timp! Cu zece ani în urmă, parcă într-o altă lume. Şi e o altă lume. A amintirilor.

Primul meu concert Iris – eu emoţionată, Cristi Minculescu obosit, poate sătul de-atâta lume. Au trecut un pic mai mult de zece ani de atunci însă senzaţiile trăite au rămas vii în mine. Mi-aduc aminte de emoţii, de bucurie, de freamăt. Îmi aduc aminte de timiditate. Şi-n acelaşi timp, de îndrăzneală. Îndrăzneala de-a visa, de-a crede în visuri, de-a lupta pentru ele. Da, poate era vorba şi de inconştienţă, de naivitatea imaturităţii…

Camera mea de cămin, de fapt, colţisorul meu de cameră de cămin. Doi metri de perete, un pat, o jumătate de masă şi un colţ de fereastră. Şi atât de multe trăiri adunate acolo, în colţul acela ce mi-a fost casa câţiva ani. A fost primul loc în care m-am simţit – deşi îl împărţeam cu atât de mulţi studenţi – cu adevărat acasă. Pentru că, pentru prima oară, simţeam că îmi aparţine mie cu toate că, în realitate, era doar o iluzie, doar era un cămin de studenţi ce aparţinea universităţii. A fost acolo o parte importantă din viaţa mea. Au fost zâmbete, şi fericiri, şi lacrimi, şi furtuni, şi începuturi, şi sfârşituri. A fost mult şi, totuşi, privind în urmă, pare acum atât de puţin. Un vis.

Puterea de-a mă bucura, simplu, sincer, profund, nealterat. Chiar şi de iarnă. Iarna aceea pe care n-am iubit-o niciodată. Dar îmi aduc acum aminte că mi-era mai uşor să primesc lucrurile aşa cum vin. Şi să le trăiesc bucurându-mă mai mult şi întrebându-mă mai puţin. Îmi aduc aminte de nerăbdarea cu care păşeam spre o lume nouă, de deschiderea cu care întâmpinam necunoscutul, de încredere şi optimism. Îmi aduc aminte şi îmi e dor.