Creștem ziduri

Construim, puteam să spun, dar n-am vrut. Creștem ziduri. Le udăm, ca pe plante, le îngrijim, să nu cumva să le-apară fisuri, pe unde s-ar putea observa vulnerabilitatea, slăbiciunile. Când simțim că se clatină, le consolidăm, n-am putea suporta să rămânem dezgoliți, așa cum suntem, cu toate câte le purtăm în noi, dacă zidurile s-ar dărâma.

Ziduri între oameni, desigur. De apărare ni se pare că sunt. Și-s de separare, de fapt. Punem prima piatră doar pentru a atrage atenția, sunt un strigăt de ajutor venit dintr-o incapacitate de-a spune, de-a cere, de-a ieși din noi și apoi, piatră cu piatră, zidurile cresc, în noi și împrejurul nostru. Ne dorim să fie punți și creștem ziduri. Din prea multă teamă că vom fi judecați, neînțeleși, neacceptați pentru ceea ce suntem, pentru ceea ce simțim, creștem ziduri. Cumva, găsim mereu resurse în noi pentru a le ridica tot mai sus, tot mai consolidate, în loc să găsim resurse pentru a le dărâma.

Privesc undeva în urmă, cu mulți ani în urmă, la o punte. Una care părea să fie solidă, clară, reală. Peste timp, peste obstacole, peste neajunsuri, peste superficialități. Și văd acum acolo doar un zid. Cine a pus temelia lui, nici nu mai contează. Doar a crescut, parcă peste noapte, un zid între suflete. Unul pe care știu bine, mai apoi singură l-am făcut impenetrabil. Ca nu cumva să se vadă pe undeva urmele rănilor parcă veșnic nevindecate, ca nu cumva, dacă zidul n-ar fi atât de solid, să poată s-atingă ceva acea zonă extrem de sensibilă. Cetăți întregi de apărare au crescut în timp. Dar de separare, de fapt.

Cu ziduri sau fără, tot sensibili suntem. Tot oameni, deh. Tot ne găsesc durerile, tot simțim intemperiile, tot nu suntem apărați. N-avem cum. Cât timp trăim, simțim. Mai învățăm să controlăm felul de-a primi ceea ce ni se dă, mai domolim furtunile emoționale din noi, mai educăm, mai disciplinăm. Mai creștem, ne zicem. Mai învățăm, mai… mergem pe un drum spre un sine mai bun, mai înțelept… mai nu știu cum. Dar poate că, de fapt, doar ne adaptăm. Că n-avem altă cale. Trebuie să facem față.

Sunt bine și atunci când nu sunt bine. E mai ușor, mai la îndemână, să plâng și să mă plâng. Mai omenesc. Dar, cum îmi zicea cineva zilele trecute… Loredana, de fapt, tu faci față la toate, că e în tine capacitatea și nevoia de-a face asta. Știu că așa e, văd. Încerc să nu mă plâng, constat lucruri. Observ, caut, nu înțeleg. Mi-s firești și furtunile. Cam multe anul acesta, ce-i drept. Dar sunt… trecătoare, ca orice furtună. Și chiar dacă nu învăț nimic din ele, tot trec.