Încă-i bine

Sub egida acestei expresii mi-au fost mie zilele de weekend. Prin niște locuri greu de transpus în cuvinte. Maramureș frumos, fabulos de frumos. Sus pe Bradova, în Bârsana. Și-n Săpânța. Și-n Valea Stejarului. Și-n Sighet. Pregătiri pentru cea de-a șaptea ediție, și cea mai spectaculoasă, e proiectului Drumul Lung spre Cimitirul Vesel.

Încă-i bine, obișnuia să spună Moș Pupăză, cioplitorul în lemn și-n suflete, din Valea Stejarului, omul legendă care a lăsat în urmă o imensă moștenire meșteșugărească. Încă-i bine. Poate că așa ar trebui să ne repetăm și noi, de fiecare dată când ni se pare că ne e greu, prea greu ca să putem duce ceea ce ni se dă de dus. Încă-i bine. Hai să ne tragem sufletul, să ne umplem plămânii de răbdare și înțelegere și… să mergem mai departe. Că avem multe de trăit și puțin timp, chiar dacă ni se pare că suntem stăpâni… pe lume și pe timp.

Da, așa mi-ar plăcea să-mi zic. Să înțeleg, să simt, să mă liniștesc, să am mai multă tărie, să… Dar, desigur, sunt îndemnuri care îmi rămân o clipă în minte, sper să se întipărească cumva pe acolo, dar… trec. Și mă războiesc, iar și iar, și sper și cred și renunț și o iau de la capăt. Viață, deh.

Am umblat pe dealuri zilele trecute. A fost ploaie, a fost soare, au fost priveliști de vis. Au fost oameni la fel de spectaculoși ca și dealurile din jur, ca și natura care mă îmbrățișa din toate părțile. Oameni ai locului. Cu povești fabuloase ascunse-n ridurile adânci și în părul cărunt. Povești de peste veacuri, din alte mersuri ale lumii. Oamenii din lumea satului, încă vie, încă autentică, pe-acolo, departe de șosea, departe de casele aliniate una lângă cealaltă. Gospodării împrăștiate pe dealuri, oameni care și-au întrerupt munca, pregătirea căpițelor de fân, păzitul vitelor, săpatul pământului… ca să ne primească în casa lor, ca să ne pună pe masă un blid cu zamă de găină cu tăieței făcuți în casă și un pahar cu lapte proaspăt muls. Și, cel mai spectaculos, ne-au primit cu inima deschisă.

Am stat în casele oamenilor și m-am uitat la albume cu fotografii vechi, de zeci de ani, cu miros de timp și tradiții, am ascultat voci de demult. A fost bine. M-am făcut mică într-un colț de laviță și am ascultat. M-am uitat la ridurile de pe frunțile oamenilor, la pereții învechiți, la toate elementele unei gospodării de la țară și m-am bucurat. Că pot să mă las cuprinsă de tihna, de liniștea de-acolo, de mai sus, de simplitate. Că pot să fiu parte la momente în care înțelepciunea aceea nativă, a omului simplu, își spune cuvântul. Oameni cărora să mergi la școală încă li se pare ceva rezervat doar… domnilor, deh. Cine suntem noi să vrem mai mult decât avem, zicea bătrâna unei gospodării în timp ce fiica dânsei mărturisea melancolic că… măcar copii mei să meargă la școală, că mie tare mi-a plăcut să învăț, dar n-a fost rost de școală, viața mea s-a petrecut muncind pământul și îngrijind animalele… 

Încă-i bine, zic. Și mi se strânge sufletul de durerea unei lumi întregi și mă simt o norocoasă. Recunoscătoare tare.
(în fotografiile de sus sunt detalii din poveștile cu care m-am intersectat, mai jos e școala veche din Bârsana, minunată bijuterie de peste veacuri, apoi priveliștile fabuloase din locul acela unde se va concentra ediția din acest an a festivalului, pe Bradova. și-o margaretă, mică, singură printre străini, ca mine, cumva… )