Dimineață de 13, marți, după o noapte furtunoasă. În toate felurile posibile. S-au zguduit ferestrele (de-alea de termopan, desigur!) de nervii adunați în cer și vise războinice mi s-au cuibărit în așternuturi. Și-apoi, sunt unele dimineți în care-ar fi de preferat orice, doar să nu fie necesar să te dai jos din pat, să pregătești copilului micul dejun pentru cea de-a doua zi de școală, să-l iei de mână și-așa, adormiți amândoi, să vă târâți până la poarta școlii unde abandonați încă din prima zi regula autoimpusă, de-a nu trece și mama dincolo de poartă, pentru ca Puștiul să devină mai independent, mai sigur pe el, mai… singur?! Și totuși, faci toate acestea. Și primești îmbrățișarea de copil senin și răspunzi cu convingere la întrebările care ți se pun. Și ce dacă-i marți și e și 13? E o zi ca oricare alta, sunt lucruri pe care trebuie să le faci și le faci.
Mergi pe drumul tău de marți treisprezece fără să te gândești că pisica neagră care trece strada e aducătoare de ghinion, sau că cine știe ce alte superstiții sunt cele vinovate pentru problemele pe care le întâmpini la fiecare ghișeu la care-i nevoie să-ți aștepți rândul. Birocrația, bat-o vina, cum am trăi fără ea? N-o fi de vină ziua de marți nici pentru că ți-s gândurile departe, unele hai hui de nu le mai dai de capăt, altele stând pitite-n niște colțuri de lume, cu sufletul la gură, așteptând și sperând în miracole despre care nu prea crezi că-s posibile.
Cumva, toate se rezolvă, într-un final, că nu-i cum altfel, și zacusca pe care nu prea ai chef s-o faci, dar ai avea chef să o mănânci, așa că te duci frumos la piață și cumperi toate cele necesare și te-apuci de treabă într-un ritm de melc. Chiar și temele Puștiului de clasa a doua se fac cu un entuziasm justificat doar de lunga vacanță în care caietele și cărțile au rămas total neatinse. Și încerci să înțelegi că poate-s unele distanțe pe care nu trebuie să le chinui a apropiere, că sunt oameni pe care trebuie să-i lași în ale lor, că nimic pe lumea asta nu poate să fie cu forța, nici măcar binele. Eterna poveste a alergării după ceea ce nici nu ești sigur că îți trebuie. Dar, poate că acolo unde se închide o ușă, e loc să se deschidă alta. Dacă ai avea curaj să-ți iei piciorul din prag.
13 comments
M-a năucit concluzia ta… M-a năucit.
Și cel mai trist mi se pare că ajungem să fim conștienți de anumite lucruri, dar tot nu le punem în practică. Nu suntem destul de tari. Sau cine știe…
Poate că am vrea să le punem în practică, dar nu depinde doar de noi. N-avem cu cine… Si atunci ne rezumăm să facem doar ce putem noi singuri face.
Realist, cam așa e. E o nepotrivire. A momentului, a dorințelor, a emoțiilor. Greu să ne sincronizăm. Noi cu alții, alții cu noi.
Dar… singuri nu prea putem. Nu cred că avem ce. Cred că singuri nu facem decât să ne izolăm, să construim ziduri de imunizare emoțională în jurul nostru. Să devenim un fel de roboți care trec prin viață, așteptând, visând, dar… netrăind.
Cred.
Loredana, măi omule, e drept ce spui. Dar eu mă refeream strict la relația bărbat-femeie, în care geaba vreau eu dacă…el (oricine ar fi el) nu dorește! De asta spuneam că, în lipsa comunicării, comuniunii, a relației, facem și noi ce putem noi singuri face. Trăim orice, doar dragoste în doi nu. Și nu pentru că n-am dori, ci pentru că n-avem cu cine. Dragoste cu sila….știi tu….nu se poate! Remember?
Hai, o seară faină și o duminică-minune!
[…] care-l veți desluși fiecare, după cum vă este inima: acasă ori în deplasare. Prima aparține Loredanei și o puteți citi aici. Cea de-a doua aparține Potecuței, și-o puteți parcurge […]
Mi-ai făcut poftă de zacuscă. 🙂
Te-ai gîndit vreodată cît de nefericite sînt pisicile negre, cînd toată lumea le acuză, le blesteamă şi le alungă fără ca ele, bietele, să fie de fapt vinovate…? Poate că un pas mai aproape de fericire ar fi să ne acceptăm neputinţele şi să ne fructificăm în schimb valoarea. 😉
Să ai spor la toate, iar Puştiului multă baftă la şcoală! :-* >:D<
Păi, s-ajungă și la tine. Îți trimit o poză?
Glumeam. Hai să vină cumva borcanele… 🙂
Da, m-am gândit. Și la pisicile negre. Și multe alte categorisiri de-astea fără sens. Dar deh, poate că avem nevoie să punem vina pe ceva, altceva, să ne fie nouă mai ușor…
O poză e de ajuns, mulţumesc – ai deja un copil şi-o poftă de hrănit, nu-ţi mai trebuie încă una. 😀
De fapt glumeam mai sus, că de-o vreme mi-au trecut toate poftele ca şi cum n-ar fi fost vreodată. Cred că am ajuns la acceptarea neputinţelor; doar cu fructificarea valorii mai am o problemă, fiindcă nu găsesc ce să fructific. :))
Poate că dăm vina pe elemente arbitrare din mediu – însufleţite sau nu – fiindcă nu reuşim să distingem adevăraţii vinovaţi – inclusiv sinele – din hăţişul ăsta de dezinformare şi confuzie în care sîntem prinşi. Sau poate că Norocul şi Ghinionul sînt entităţi reale, pur energetice, ale căror interferenţe cu lumea materială nu le putem nici anticipa nici combate. Supoziţii. Ce-ar fi să nu ne mai pese…? 😉 Bietele pisici ar răsufla şi ele uşurate. 🙂
Ăăă… de vreo cinci ore e pe foc și-un magiun de prune, că nah, lângă borcanele alea cu zacuscă parc-ar merge, mai zici nu? Totu-i acum să vedem cum ajung la tine.
Puștiul nu e prieten cu zacusca, așa că mă bucur să ajungă la cineva care e. 🙂
Pe de o parte te înţeleg, pe de alta mi-e ciudă. Mă bag în vorbă în glumă şi-apoi tu te pui la muncă de-a serioaselea. Hai, fii rezonabilă. [-O<
Eii, m-apucă și pe mine, o dată la câțiva ani, câte-o treabă de-asta gospodărească de toamnă. Mna, să profităm, zic, că-mi trece repede. :))
Gospodină de ocazie, aşa te lauzi? 😛 :))
Măcar dacă stăteai mai aproape, veneam seara la o cină, un pahar de vorbă… Da’ aşa, vorba ceea: „tu departe, eu departe, şapte dealuri ne desparte…” 😀
Comments are closed.