De ce, mami?

De ce se întâmplă așa, mami? De ce mi se întâmplă mie? Când Puștiul mă întreabă așa, mi se îngesuie cuvintele în gât și nimic logic nu-și găsește calea spre explicații care să-l convingă, să-l împace, să-l facă să înțeleagă un mers al lumii anapoda de înțeles și pentru mine, deh, om mare.

Nu pot să-l feresc de toate relele lumii. N-am răspunsuri la toate întrebările, dimpotrivă, cu el alături înțeleg cât de multe mi-s limitările și câtă nevoie de cunoaștere e în el. Nu pot să-l țin departe de tristeți și dezamăgiri. Nu pot să-i fiu scut împotriva greutăților vârstei. Nu pot să-i promit că n-o să îl doară nimic. Sunt atât de mulți de nu pot încât uneori simt că mă sufoc din cauza lor.

Și mă străduiesc să transform pe nu pot în hai să vedem care-i soluția. Zi de zi, noi și noi provocări. Unele care ne lasă pe amândoi fără răspuns clar, altele care-și găsesc explicații mulțumitoare. Dar știu că ceea ce pot și trebuie e să fiu alături de el. Chiar dacă și eu am senzația că pământul mi se clatină pe sub picioare. El să simtă că nu e singur, acesta-i lucrul cel mai important de care are nevoie. Să știe că e iubit și că împreună trebuie să facem față la toate. Că fiecare situație prin care trecem trebuie acceptată cumva, rezolvată, trăind-o așa cum putem. Chiar dacă e neplăcut, chiar dacă nu înțelegem și nu ne e clar de ce.

Niște întrebări fără răspunsuri zilele acestea. Mici probleme de sănătate cărora nu le dăm de capăt. Cabinete medicale și multe nesiguranțe și frici. Că-i firesc așa, când ne lovim de lucruri pe care nu le putem controla, ne e frică. Și-apoi, ce-i mai dătător de spaimă decât starea de sănătate a copilului de care ești responsabil, care se uită la tine cu ochi mari și plini de nevoia de a i se confirma că o să fie totul în regulă, că n-are de ce să-i fie frică?! Și cum să-i dai răspunsul pe care-l așteaptă?