” Mai devreme sau mai târziu, toţi descoperă, prin experienţă proprie, că fericirea deplină nu este posibilă în viaţă, însă puţini se opresc asupra alternativei după care tot aşa stau lucrurile şi cu nefericirea deplină. Elementele care se opun atingerii ambelor stări-limită au o aceeaşi natură: ele derivă din condiţia noastră umană, refractară oricărei absolutizări. I se opun cunoştiinţele noastre niciodată suficiente despre viitor; şi asta se cheamă într-un caz speranţa, iar in celălalt nesiguranţa zilei de mâine. I se opune certitudinea morţii, stabilind un prag pentru orice bucurie, dar şi pentru orice durere. I se opun inevitabilele griji materiale care, aşa cum ştirbesc din orice fericire trainică, tot aşa ne distrag cu insistenţă atenţia de la nefericirea care ne apasă, făcând ca aceasta să ne apară fragmentată şi din acest motiv suportabilă. ”
Mi-a plăcut tare mult fragmentul ăsta din Mai este oare acesta un om de Primo Levi, cartea pe care o citesc acum. O spune un om care a ajuns la ” fundul sacului ” cum singur recunoaşte. Un om care, după părerea mea, e în cunoştiinţă de cauză atunci când îşi dă cu părerea vis-a-vis de fericire sau nefericire.
Oare, gândul că în toate e o limită, ar trebui să ne facă durerile mai uşor suportabile sau ar trebui să ne stăvilească veşnica alergătură spre fericirea aia totală, deplină?
0
Articol anterior
6 comments
Fiecare vorbeste de sacul lui. Ma rog, de fundul lui. Sa nu „absolutizam”.
„totală”, „deplină”, „infinită”, „eternă”, „absolută”, etc. … sunt doar descrieri simple pentru „limită de neatins”. cu ce te/ne ajuta in acest context faptul ca (teoretic) exista o limita? o fiinta bidimensionala care (in mod logic) gandeste tridimensional (timpul) … se va plimba pana la moarte pe o sfera in cautarea „sfarsitului”/”limitei” … degeaba.
Good people respect the limits; great people push them further.
Nu ştiu cum faci de dai din lac în puţ. Mai vrei chestii cu/despre evrei? Ia de-aici: Relay of life şi Rădăcinile naziste ale Bruxelles-UE.
Tu ti-ai format o idee gresita. Ai impresia ca, deoarece citesc cartile despre lagare si ceea ce-au trait evreii, fraternizez cu ei si sunt de partea lor si, automat, impotriva nemtilor. Dar nu e asa. Pentru mine, sunt povesti de viata, mai mult decat de istorie. Sunt chinuri traite de oameni. De oameni, intelegi? Si, apropo de asta, sunt in cautarea unor carti despre aceleasi subiecte dar sa fie scrise de oameni din cealalta parte, de germani sau aliati de-ai lor.
Ca o fi din lac in put sau invers, n-are prea mare importanta. Nu e ca si cum citind cartile astea pun o eticheta unor oameni sau unei natii si gasesc un vinovat, pe Hitler. Niciodata n-am crezut ca o problema e de-ajuns sa fie privita doar dintr-un singur punct de vedere. Mereu cred ca ambele parti au, macar, dreptul la replica. Deci? Care-i lacul, care-i putul?
Ce importanţă are, atîta vreme cît mult mai bine te-ai simţi la picnic pe o pajişte înverzită…
Uite, eu aseară m-am uitat la „American pie” şi m-am distrat. Încearcă şi tu, poate o să-ţi dea idei mai vesele de postat.
Ar trebui să ne facă să medităm mai mult, să descoperim care sunt fericirile care ne trebuiesc cu adevărat, care sunt cele mari realizabile, care ar duce la pierderea timpului degeaba… Sunt unele lucruri pentru care se merită să lupți până la limită, chiar dacă nu există deplin… pentru a ne atinge limitele, pentru că asta ne trebuie. Dar uite că majoritatea oamenilor nu sunt fericiți, deși tatonează limite. Pentru că nu au descoperit de ce fericire au nevoie cu adevărat pentru a se simți împliniți… pentru că poate au luat rețete de la alții, de la lume, care nu se aplică lor.
Nu e vorba nici de consolare, nici de stăvilire. Nu e vorba doar de a ști că fericirea nu e deplină; asta în sine poate face mult rău… un negativism care duce la stăvilirea oricărei încercări de fericire… Trebuie să știi pentru ce se merită să ajungi la limită… oricât de aproape ar fi ea…
Comments are closed.