Seara de filme. Multe.

Deci, e clar, seara de ieri a fost una a filmelor. Cu popcorn, şi ciocolată Kinder, şi limonadă. Şi multe comentarii, şi multe întrebări, şi multe cerinţe pe parcurs.
Puştiu’ şi cu mine ne-am petrecut sâmbata vizionând film dupa film. Am văzut, împreună, Cars, 1 şi 2 (eu prima oară, el, nu mai ştim numărul), apoi, în timp ce el vedea o grămadă de episoade cu Micky Mouse şi gaşca lui, pe laptop, eu m-am uitat la Seven Pounds.
Târziu, când puştiu’ a picat de somn, am mai văzut un film.The Legend of 1900. Deşi, se zice, la începutul filmului că ” atâta timp cât mai ai o poveste de spus şi pe cineva căruia să i-o zici, nimic nu-i pierdut „, finalul, de fapt, sugerează faptul că, uneori, n-o mai poţi lua de la început, că există momente când un capăt de drum e doar atât, un capăt de drum. Că e vorba de lipsa curajului, de insuficienta motivaţie, de incapacitatea de-a accepta provocarea vieţii, nici nu mai contează. Până la urmă, tot o înfrângere e. Şi totul e pierdut.
Mi-a plăcut mult, e sensibil, solo-urile la pian vibrează de emoţie – actorul principal, Tim Roth, mi se pare foarte potrivit pentru rol, şi-are nişte degete fantastice, incursiunea în istorie e reuşită. Povestea e tristă, aşa, ca toate marile opere care cer sacrificii pe măsură. E de văzut, clar.