După zece ani

Ha ha, cât de clișeic și a Sandra Brown sună acest titlu. Ca-n telenovele chiar e, de fapt, doar știm, viața bate filmul oricând. După exact zece ani, mă găsesc iar pe un drum special. Drumul devenirii mele ca mamă. Din nou.

Viața are metode neașteptate, răvășitoare și greu de înțeles din primul moment, de a ne așeza pe drumurile potrivite. Nu drumuri ușoare, nu drumuri line și mereu senine, nu drumuri confortabile, ci drumuri potrivite. Pentru fiecare dintre noi, pentru ceea ce avem nevoie să trăim. Că așa simt, deși, Doamne, cum mă mai împotrivesc, că nimic nu-i degeaba, nimic nu-i doar la voia întâmplării.

După ce l-am născut pe Marc, Puștiul care împlinește în august zece ani, nu m-am simțit pregătită să fiu mamă din nou și nu mi-am dorit – decât așa, în goana emoțiilor și a fluturașilor care-mi mai dădeau din când în când târcoale – un alt copil. Că deh, mă simt un om adult, mare, dar încă mic, cu atât de multe probleme de rezolvat cu mine însămi, încât responsabilitatea – ca da, pentru mine, un copil înseamnă în primul și în primul rând o responsabilitate uriașă – de-a crește un alt copil simt că îmi depășește capacitățile și nu prea era un plan bine definit în cartea viitorului apropiat al vieții mele, așa cum credeam că eu pot și știu și am dreptul s-o scriu.

Și iată-mă acum, ”dospind” cu toată implicarea un pui de om energic, un mic dragon care-mi dă bătăi de cap deja din prima lună de sarcină. Iată-mă iar pe acest drum greu, al naibii de greu, dar care, pas cu pas, îmi cucerește inima, mi-o contorsionează, mi-o topește și-o face la loc altfel, îmi dă speranță și încredere. Că o să pot. Să fac față, să fiu o mamă responsabilă și asumată, că o să pot să cresc și eu, poate nu chiar în ritmul creșterii copilului, dar să merg pe un drum care mă ajută să depășesc traume și frici și să tai, rând pe rând, capete de balauri care se ițesc în mintea mea, crescuți chiar de mine în mine însămi, sau aruncați în ograda mea de către alții.

Spaimele, nesiguranțele, sunt cel puțin la fel de multe cum erau și acum zece ani în capul și în sufletul meu, dacă nu chiar înmulțite de faptul că acum știu ce urmează, ce mă așteaptă. S-o iei de la capăt după zece ani, nu-i deloc o banalitate. Mă uit la Puștiul care-i aproape adolescent deja și chiar dacă mi se pare că anii au trecut repede, că au zburat pe lângă noi, tot sunt conștientă de etapele prin care-am trecut, de zbaterile și furtunile trăite, tot port scrijelite în ființa mea urmele anilor grei din spatele meu. Și-mi fac multe procese de conștiință pentru ceea ce am făcut nu suficient de bine ca părinte, pentru ceea ce n-am reușit să fac cu el, pentru el și pentru noi.

Și totuși, iubesc deja puiul de om care crește în mine. Știu că e un miracol, că se întâmplă acolo, în burta mea, un proces absolut fantastic pe care, oricât de multă tehnologie am avea la îndemână, n-avem cum să îl înțelegem și să îl percepem în totalitatea profunzimii lui, în esență. Văd și simt schimbările pe care sarcina le produce în mintea, sufletul și în trupul meu, și mă simt copleșită. De micimea omului care sunt, de măreția faptului care se întâmplă în mine. Și tremurând, mă bucur. Târându-mă tot mai greu, la propriu, prin zilele prezentului meu, mă bucur. Și aștept deja cu nerăbdare momentul în care o să țin în brațe acest pui pe om.

Da, sunt recunoscătoare.