Era noiembrie, cer mohorât, vreme apăsătoare, cu mâinile strâns încleștate una în cealaltă, parcurgeam grăbiți culoarele metroului bucureștean. Fiecare vizită a noastră în capitală se desfășoară așa, într-o goană, între multe întâlniri și multă dorință de-a ne întoarce acasă, în provincia liniștită și confortabilă din nordul țării.
Pe un culoar, o femeie, stând în picioare, tocmai termina de tricotat o pereche de botoșei. Roz, foarte roz, poate prea roz. Dar singura pereche pe care o avea. Și ceva m-a făcut să mă opresc. Poate blândețea de pe chipul femeii, poate dorul de-a tricota și eu ceva, poate… cine știe ce. Dar m-am oprit, deși n-aveam timp de pierdut. M-am uitat la botoșei și-am decis să-i iau, gândindu-mă că o să-i dăruiesc uneia dintre cele două fetițe care urmau să se nască curând, o finuță și-o nepoțică. I-am luat. Femeia mi-a mulțumit într-un mod prea modest, prea umil, pentru cei, nici nu mai știu sigur, zece lei pe care i-am plătit.
Cu ei în mână, un gând de-abia încolțit în minte, mi-a făcut sufletul să tresară o clipă și-am spus, de-abia șoptit… știi, cum ar fi să avem cândva noi o fetiță a noastră? El mi-a zâmbit senin, cu ochii lui albaștri strălucitori… da, ar fi. Și-atât, ne-am văzut de drum și de viață în ziua aceea și-n lunile ce-au urmat, aveam multe planuri pentru toate lucrurile pe care ni le propusem și trebuia să le facem. Urma să fac școala de pilotaj de baloane cu aer cald, să organizăm toate evenimentele la care lucrăm, să plănuim o căsătorie și multe, multe altele.
După o vreme, destul de multă, zi de iarnă, pe alte drumuri, tot cu mâinile strânse una-ntr-alta. Și-n prima zi de întârziere a menstruației, știindu-mi organismul cu program bine definit în ceea ce privește acest aspect, pe ceas chiar, de ani de zile, deja un gând își făcea loc în mintea mea, ca un șurub subțire răsucindu-se insinuant. Și-i strâng mâna mai tare, mă lipesc și mai mult de el, și tot așa, de-abia șoptit, când ne oprim la o trecere de pietoni, rostesc… știi, acum chiar e posibil să fiu însărcinată. El, cel puțin aparent relaxat și la fel de senin… păi foarte bine dacă ești, ne bucurăm.
Și ne-am văzut atunci de drum și de viață, am plecat pe munte, până sus pe Ceahlău, prin zăpadă și soare de iarnă cu dinți încleștați. Și-a fost acela drum spre noi înșine, de-acum alții, chiar dacă nu o știam încă precis. Fără certitudinea că-n burta mea e plantat sâmbure de viață, intuiam și simțeam că așa e. Și fiecare pas pe care-l făceam pe munte, în urcarea care-a durat ore întregi, apoi în noaptea pe care-am petrecut-o sus, la schit, și-apoi la coborâre, o coborâre crunt de grea pentru că deja mă simțeam cam rău, m-a dus mai aproape de confirmarea care-a venit și sub forma unei ecografii în zilele următoare.
Și-a fost proces greu și fizic și psihic în toate lunile care-au urmat. Crunt de greu. Și-apoi, pas cu pas, copleșitor de frumos. Și m-am întors adesea cu gândul la acești botoșei care-au decis că nu vor fi dăruiți, pentru că vom avea chiar noi nevoie de ei. Poate pentru că fetița aceasta care face jonglerii în burta mea, acest dragon neobosit, știa deja demult că noi vom fi aleși să-i fim părinți. Și nu cred în prevestiri și alte de-astea, dar zău că-i aproape magică povestea acestor botoșei roz. Poate că viața ne servește semne și ne-arată drumul, poate că ar trebui doar să avem mai multă încredere și să fim mai atenți… cine știe.
Sunt recunoscătoare mai mult decât pot spune.
