Au trecut 20 de ani de când sunt ”om mare”. Îmi aduc aminte de ziua aceea de 14 ianuarie în care am bifat majoratul. Anostă, mohorâtă, cenușie, mai mult ploioasă decât geroasă, iarnă apăsătoare. Sunt în clasa a 12-a, n-am prieteni prea mulți, mă alint spunându-mi că trăiesc o poveste de dragoste neîmpărtășită, ca-n romanele clasice în care mă afund ca să fug de realitate și nu îndrăznesc nici să visez prea mult. Cu o prietenă, sărbătoresc într-o pizzerie, cu o porție de cartofi prăjiți și un hamburger. Ziua trece, în suflet strecurându-mi-se încă o doză zdravănă de tristețe amară amestecată cu un tragism auto-indus. Mi se pare că toată greutatea lumii apasă pe umerii mei, deși lumea mea e doar un colț infim și acela, unul retras și tăcut. Dar mă simt mare, responsabilă, foarte adultă și aproape înțeleaptă.
Au trecut 20 de ani de când sunt ”om mare”. Mă uit în urmă și văd o fată prea matură pentru vârsta ei, prea serioasă, prea strâns încorsetată într-o aparență care era menită să mă apere de penibil, să ascundă vulnerabilitatea pe care o simțeam tremurând în mine, să par ceea ce nu sunt, sigură pe mine, curajoasă, senină, încrezătoare. De fapt, eram un copil – adult cu enorm de multe frici – pe multe dintre ele le car încă cu mine 20 de ani mai târziu. Sufeream de o lipsă cronică de încredere în mine și asta mă făcea să mă închid într-o carapace, să n-am curaj să trăiesc și să-mi pun singură limite, să mă izolez într-o lume în care să mă simt în siguranță. Cărțile mi-erau prietene. Și învățătura, deși era la un nivel mediocru, mă refugiam în manuale. Sufeream enorm de mult pentru răutățile copilărești ale celor din jur, pentru micile șicane și acest bullying inevitabil în anii de școală. Și, chiar dacă mi-era greu pentru că nu aveam prieteni de vârsta mea, căutam prezența oamenilor cu vârste mai mari decât mine care, speram, ar putea să mă înțeleagă și să-mi hrănească cumva foamea mereu istovitoare de atenție, afecțiune, dragoste.
Au trecut 20 de ani de când sunt ”om mare”. Ce i-aș spune Loredanei de 18 ani dacă ar fi acum în fața mea?! Ar fi multe lucrurile pe care simt că ar trebui să le facă altfel. Și i-aș spune multe lucruri, chiar dacă știu că puține le-ar înțelege.
I-aș spune că merită și i-aș repeta până ar simți asta. Merită să fie iubită, merită să fie apreciată și respectată. I-aș spune că e un copil bun, un copil absolut normal, o adolescentă ca toți ceilalți, o tânără femeie care merită să fie iubită pentru ceea ce este și are voie să viseze cât de departe simte. Că aripile se frâng pentru că tu însăți nu crezi în ele, nu pentru că cei din jur le rup. Dar știu că Loredana de 18 ani m-ar privi neîncrezătoare și tot ar simți că nimic din tot ceea ce face nu-i destul ca ea să merite. Pentru că această lipsă, crescută în sufletul ei în toți anii vieții ei, nu poate fi vindecată ușor. Nici peste încă 20 de ani, lupta aceasta n-ar fi una încheiată și asta-i una dintre lecțiile vieții ei.
I-aș spune că e ok să îi fie frică și să se simtă nesigură. Și că frica nu înseamnă absența curajului. Că frică simt toți oamenii și că asta n-o face mai puțin valoroasă, că asta nu-i un stigmat. I-aș spune că peste încă 20 de ani, tot o să se simtă nesigură și tot o să aibă nevoie să afle răspunsuri și tot o să fie avidă de dragoste. Dar în intervalul ăsta, oricum, o să învețe să-și poarte singură de grijă – și chiar va prețui măcar uneori momentele de singurătate – și mai ales, o să învețe să îndrăznească, să încerce, să joace rolul principal în propria ei viață, făcând lucruri pe care atunci, la 18 ani, nici n-ar fi crezut că sunt posibile pentru ea. Și cât curaj va dovedi, de fapt, că are!
Cel mai mult i-aș spune că va trebui să aibă răbdare. Pas cu pas, să aibă răbdare să se cunoască și să se accepte. Să-și accepte neajunsurile, să nu le considere un handicap. Să înțeleagă că nimic nu-i doar negru, așa cum nimic nu-i doar alb. Că viața are multe, foarte multe să-i ofere. Că va suferi mult, dar asta va fi dovadă că trăiește cu totul, fără rest. Că asta ar fi singurul drum care ar duce-o spre o împăcare a ei cu ea însăși și cu ceilalți, ca viața ei să fie despre descoperire, îndrăzneală și bucurie, nu despre nesiguranță și întrebări fără răspuns. Că doar dându-și voie să fie așa cum e, să-și asume cine este, va putea să trăiască fără să irosească timp, emoții, viață. Va putea să se bucure.
Dacă aș putea s-o învăț pe Loredana de 18 ani ceva, măcar ceva… probabil că tot parcursul vieții mele ar fi altul. Poate unul mai ușor, cu mai puține obstacole, cu mai puține căderi și mai puține răni. Dar ar fi altul. Și, până la urmă, acesta, exact acest drum pe care merg, exact așa cum este el… e singurul real și posibil și al meu. Că-mi place sau nu cum și ce sunt, că mă simt sau nu împăcată, mulțumită, etc, sunt doar niște detalii de pe acest parcurs al vieții mele. Și pot doar să merg mai departe, să încerc iar și iar, să caut, să trăiesc și să sper că, poate, cândva, cumva, o să ajung să simt că… sunt de ajuns. Deocamdată, simt că mai am mult de învățat și înțeles.
Mda. Aceasta este o fotografie cu mine la fix 18 ani.
