Gând aiurea ne-aiurea.

Uneori îmi doresc să fiu copil – da, doar uneori.
Să fiu copil într-o familie ideală, în care mama să fie calmă, liniştită şi extrem de fericită şi tatăl să fie prietenul cel mai bun al copilului.
O familie în care copilul să fie doar copil.
Mi se întâmplă când puştiul meu e bolnav – ca acum – şi frâiele maturităţii mi se smucesc în mâini şi-mi trebuie mai multă forţă, mai multa hotărâre, pentru a face faţă cu bine responsabilităţilor de om mare. Da, uneori aş vrea ca un adult (altul) să ia hotărârile în locul meu, să fiu, aşa, sigură că s-a ales cea mai buna cale. Sau, poate c-aş vrea doar să fug şi să mă ascund între fustele mamei, să nu trebuiască să fiu eu cea ” mare „.
Mi se întâmplă când simt că zbaterile îmi sunt inutile, că totul e doar un drum într-un cerc închis, că, oricât ai crede c-ai păşit înafară sau, măcar, într-o direcţie diferită, ajungi să-ţi dai seama că n-ai făcut decât, poate, mai multe ture în universul tău îngust. Şi totul e iluzie sau amăgire. Mă gândesc atunci că, prin ochii unui copil lucrurile se văd, dacă nu mai uşoare, măcar mai clare şi, desigur, cu un rost.
Sunt copil, uneori. Dar nu atunci când aş vrea, când mi-ar fi mai uşor fiind copil ci, aşa, din când în când, când mi se permite. Să mai evadez dintr-o realitate prea matură. Dar, şi atunci, lipseşte mângâierea tatălui şi mâna blândă a mamei.
Oare, toţi copiii de pe lume au capacitatea de-a se bucura?