… de sâmbătă!
Mda, asta-i cam tot ce pot, cred!
Ne pierdem, în timp, capacitatea de-a zâmbi? Nu e ca şi cum, oricât de multe probleme am avea, nu mai e loc şi de momente de bucurie… şi atunci, dacă bucuria îşi face, mai uşor sau mai greu, cărare spre sufletele noastre, de ce, cu timpul, ne pierdem zâmbetele simple, clare, venite dintr-un interior relaxat?
Mă întreabă puştiu´ uneori – mami, de ce te uiţi aşa? – şi se încruntă la mine ca să îmi arate cum fac eu. Cred că, din instinct, fără să vreau, din obişnuinţă, parcă n-aş putea altfel, cu fruntea descreţită. Şi îmi zic că trebuie să fac ceva în privinţa asta dar… sunt exerciţii prin care reînveţi să zâmbeşti? Şi să fie ceva natural, nu forţat, nu regizat, nu programat… doar aşa, să zâmbeşti că aşa simţi?!
Voi, zâmbiţi uşor şi pentru orice? Zâmbiţi, doar pentru că sunteţi? Aşa, cu seninătate, fără amărăciune, fără tristeţe ascunsă în spatele lui? Sper că da. Şi vă doresc să o puteţi face.
0
Articol anterior
22 comments
Zîmbesc doar gîndindu-mă la ce anume te puteai gîndi cînd zîmbeai la cameră. 🙂 Da, e simplu să zîmbeşti spontan, numai să te gîndeşti strict la ceea ce te face să zîmbeşti. 😉 Eventual să creionezi pe margine, să laşi imaginaţia să zburde în domeniul fanteziei, timp de 2-3 secunde, acolo…
Eh… blondă, ochi albaştri, îmbrăcată în culoarea mea preferată… Of, de ce nu te-am cunoscut eu acum… X ani? 🙂 Arăţi nemaipomenit! 😎 Şi să ştii că zîmbetul te prinde, ar trebui să-l pui acolo mai des. 😉
Dacă faptul că am zâmbit eu te-a făcut şi pe tine să zâmbeşti, o să încerc mai des… 🙂
Eh… lasă, că tot e bine mai târziu decât niciodată, nu? Mai târziu nu înseamnă prea târziu, da? 🙂
Oricînd simţi impulsul… zîmbeşte. Chiar dacă nu e nimeni să te vadă. Şi cu atît mai mult dacă e. Mi-a rămas întipărită în minte întrebarea puştiului, care spune mai mult decît am putea spune noi toţi cei „dinafară”.
De-o fi devreme ori tîrziu,
va spune-o drumul ce-l urmăm.
Nici tu nu ştii, nici eu nu ştiu
spre ce anume ne-ndreptăm.
Zâmbește până când asta va deveni starea ta de spirit. E ușor 🙂
Mda. Uşor. De zis. (bine, pentru unii de-ăia ca mine!)
Şi, Ana… ce-i prea mult, nu strică, în cazul ăsta?
Uitasem ceva important: pentru tine
Într-adevăr, important. Mulţumesc.
Drug, mulţumesc. N-am fost extraordinar de mare fan Michael dar, clar, ce-i a lui e-a lui! Şi piesa e super faină, şi versurile… 🙂
Păi ce, credeai că-ţi recomand aşa, orice…? 😎
Mă bucur că-ţi place piesa. E dedicaţie specială. 🙂
Zâmbesc când e nevoie, cum cere momentul.
Nu sunt neapărat adepta principiului zâmbește cât poți de mult. Fiecare lucru se face la momentul potrivit, depinde și de om (unii zâmbesc mai mult în sine decât cu fața). Asta nu înseamnă că un om e supărat, îngândurat, mereu trist și urâcios. De unele lucruri te bucuri pur și simplu trăind, nu le exteriorizezi mereu… și sunt atâtea alte metode de a arăta starea aia de mine… sunt atât de multe alte metode de a lumina ziua cuiva…
Dar, clar, sunt şi oameni care asta fac, zâmbesc tot timpul. Chiar îmi amintesc de cineva, o persoană care zâmbeşte întruna de ai impresia că aşa e construită faţa ei. Şi nu pot să nu mă întreb dacă zâmbeşte şi atunci când nu-i e bine. În plus, mi se pare că oamenii de acest gen sunt falşi, şi n-ai nici o şansă să înţelegi ce se ascunde în spatele zâmbetului.
Dar da, discutam despre capacitatea de-a zâmbi simplu, când e momentul…
Cred ca in ultimul timp mai mult rad decat zambesc. Pentru mine zambetul inseamna senin in suflet, bunatate, inseamna o stare de spirit pozitiva. Inseamna speranta. Imi doresc sa am motive pentru a zambi zilnic din tot sufletul.
Nice, aşa să îţi fie. Până şi numele tău asta spune, nu? Că e vorba, acolo, de ceva frumos!
Nice este prescurtarea numelui meu real. 🙂
Ei, chiar m-ai făcut curioasă în privinţa numelui… am citit la tine pe blog că eşti capricorn, parcă 12 ianuarie, da? mda, şi eu, 14 ianuarie… 🙂 dar numele nu l-am găsit…
Ce zambet frumos ai, te luminezi toata :). Ar trebui sa zambesti mai des, din nimic, din simplul fapt ca razele soarelui te’au trezit dimineata.
Eşti prea drăguţă tu, Roşcăţico, mulţumesc.
Hmm… şi e cam greu cu soarele acum, că parcă e sfârşitul lumii, aşa arată natura pe aici şi precis şi soarele s-a ascuns bine dar… vine ea şi primăvara şi să vezi atunci zâmbete… Sper că te simţi mai bine!
Da, multumesc :*
Credeam că numai eu hoinăresc p-aci, prin lumea asta mare, la miez de noapte… 🙂 Somn uşor şi o noapte cu vise frumoase să ai!
multumesc la fel :* >:D<
Eu zâmbesc când sufletu-mi zâmbește. Decât să zâmbesc amar prefer să mă îndepărtez o perioadă de realitate…
nu tot timpul o poti face, anume sa infatisezi o mina cum ar dori-o ceilalti din exterior ce te privesc sa poata vedea! unu: nu esti obiect si nici eticheta nu ai, doi: nu mereu ai oglinzica-oglinjoara dupa tine, la modul ca si de o ai, nu apuci mereu sa te privesti in ea pentru a afisa altora imaginea pe care acestia s-ar astepta mereu, prea mereu s-o vada!
si atunci, traind, simtind, nu faci decat sa fii demn, realist, sincer cu tine, ca un eu strong ce esti inside of you! asa ca, simtirea si trairea demne ambele, nu au defecte, chiar de exteriorul superficial observand la nivel simbolic e tentat sa creada asta!
revenind la pustiul tau, el e mic, nu are cum interpreta decat la modul cum deja ti-a evidentiat imitandu-te ori incercand a o face. fiind conexiunea speciala intre voi, intelege si tu putin din ce vrea sa-ti transmita si incearca doar ca pe viitor sa poti fi macar in preajma sa, mai mama ce trebuie sa fie mai happy langa piciul ei, atata tot vrea el!!!!
🙂 i know you can! bine mai departe! amandurora, tie, piciului si piciului tata!
Comments are closed.