Gând aiurea. 53.

De ce ne dorim mereu să fim mai buni? Pentru ce ne zbatem, de fapt? Ca să fim acceptaţi mai uşor de ceilalţi? Ca să fim apreciaţi? Ca să câştigăm viaţa veşnică? Ca să creştem chiar în ochii noştri?
Pentru ce lupta asta nesfârşită în a transforma un defect într-o calitate, pentru ce luptăm mereu contra firii noastre? N-ar fi mai uşor să ne acceptăm aşa cum suntem, cu toate ale noastre, bune şi mai puţin bune? N-am trăi mai uşor… că, de fapt, asta căutăm, nu-i aşa? Să trăim mai uşor, mai bine, mai frumos, mai… mereu mai altfel decât o facem… Dar care e scopul?
Ciudată treaba asta cu binele şi răul… şi discutabilă, desigur. Ceva ce-mi pare mie rău, poate părea altcuiva mai puţin rău sau chiar bine… dar, aşa, generalizând, toţi catalogăm unele lucruri ca fiind rele şi ne străduim să le schimbăm… îl aud pe puşti, la cei trei ani ai lui, zicând, în timp ce se joacă, ˝eu sunt rău, eu sunt puternic˝ şi repetând cuvintele astea care par să-i dea încredere, şi forţă… şi nu pot să nu mă întreb de ce nu simte nevoia să spună ˝eu sunt bun, eu sunt puternic˝… Da, ştiu, îmi veţi spune că e vorba de influenţele exterioare, de desenele animate, de copiii de la grădi, etc. O fi… dar de ce-s mereu influenţele astea aşa? Pentru că avem în noi, nativ, înclinaţia către rău, către distrugere? În momente de alea am tendinţa să-l corectez, să-i explic că nu e bine să considere aşa dar… oare chiar nu e bine? Trebuie să fim buni? Pentru ce şi ce înseamnă buni?
(binele şi răul se joacă în jurul nostru ca-n piesa Epilog, nu? )