Ce faci când nu ştii ce să faci?

Privite din unghiuri diferite, lucrurile pot fi văzute în moduri total diferite, doar ştim asta, nu?
Pe de o parte ai putea spune că există, pentru un om, toate premizele pentru o nefericire adâncă, reală şi, în acelaşi timp, privind din alt unghi, că nu există nici un motiv întemeiat, palpabil, raţional pentru aşa ceva.
Ne e uşor să spunem – uite, omul acela îşi plânge de milă şi nu îşi dă seama că are toate motivele din lume pentru a fi mulţumit şi fericit. Dar, oare, cine ne îndreptăţeşte pe noi să punem o etichetă, să emitem judecăţi, cunoscând doar superficial o situaţie? Cum ajungem să fim specialişti în a arunca cu diagnostice?
Vă întrebam, cu un pic de timp în urmă, care e diferenţa între depresie şi plângere de milă. Mă refeream atunci, desigur, la mine, la întrebările şi nesiguranţele ce-mi bântuie mie prin minte. Dar azi, pentru că toate gândurile alea s-au transformat într-o frică reală ce-mi paralizează raţiunea, şi nu ştiu de ce lian de sprijin să mă apuc, v-aş întreba care e diferenţa între depresie şi boală. Şi nu, n-as vrea să primesc răspuns. Pentru că mi-e prea teamă.
Când e vorba despre mine şi problemele mele – depresii sau plângeri de milă – oricât de greu mi-ar fi, e, totuşi, uşor. Pentru că mă cunosc. Pentru că ştiu că, de fapt, ceea ce mă aduce la disperare nu e neapărat faptul că, la un moment dat mă târâsc undeva printr-o mocirlă ci faptul că sunt conştientă toată starea aia o să treacă şi o să trebuiască să merg mai departe şi să o iau de la capăt. Acolo mi-e problema, cred, în cumplita repetabilitate a lucrurilor. A aceloraşi.
Aşa că, stările mele depresive, oricât de haotice şi incontrolabile ar părea sunt, totuşi, cumva, inconştient, controlate. E multă neacceptare acolo, multă neresemnare şi chiar dacă pun stăpânire pe mine şi dau cu mine de pământ îngrozitor, ştiu că nu pierd total controlul asupra lor. Cad. Mă ridic. Şi tot aşa.
Când, însă, e vorba de altcineva – cineva apropiat – înţelegerea asta a lucrurilor se pierde şi ajung să mă simt ca acum, de parcă aş păşi haotic, într-un mers dezechilibrat pe sârma prost întinsă a vieţii.
E aşa uşor să judeci pe cineva dinafară. Am căzut şi eu în capcana asta şi am ignorat semne care – privite cu atenţie – mi-ar fi spus că ceva nu e în regulă. O fi pentru că ne e mai uşor să ne prefacem că celor din jur le e bine – doar nouă ne e cel mai rău!– pentru a nu fi nevoiţi să purtăm şi povara lor fiind, oricum, suficient încovoiaţi de cea proprie!?
Judecăm oamenii nefericiţi spunând că e un moft, că, oricum, sunt singuri vinovaţi de starea lor, că sunt obligaţi să îşi revină, să găsească soluţii de-a- şi trăi împacaţi viaţa. Ignorăm, cel mai adesea, nefericirea.Ce mai, doar nu e o boală, nu?
Ei, dar nefericirea se poate transforma aşa uşor în depresie – că e secvenţială sau continuă, nu mai contează . Şi de la depresie la boală adevărată, cât mai e? Un pas. Unul aşa de mic.
Ştiu, e un pas pe care, probabil, eu nu-l voi face niciodată. Nu ştiu exact de ce. Pentru că, probabil, conştientizez prea puternic lucrurile şi va fi în mine mereu un glas al raţiunii de care să mă agăţ. Cel puţin, aşa gândesc acum, într-un moment de luciditate maximă. Dar, faptul că eu sunt aşa, faptul că eu realizez că, oricât de jos m-aş afla, oricât aş zăbovi acolo, lată, va veni vremea să mă ridic şi să merg mai departe şi, nu doar că va veni vremea aia ci chiar o să şi merg mai departe, nu înseamnă că şi ceilalţi sunt la fel ca mine. Alţii pot să fie mai puternici – să nici nu îşi dea voie să fie acolo, jos – şi alţii pot să fie mai slabi, să nu aibă puterea să se mai smulgă dintr-o beznă, odată ajunşi acolo.
Ce mă sperie pe mine acum e faptul  că nu ştiu cum scoţi pe cineva de acolo… cât poate să ţină de ajutorul dinafară, chiar specializat – discutăm, desigur, de terapie şi medicamentaţie –  şi cât de propria persoană. Simt că merg pe nisipuri mişcătoare şi sunt speriată. Reuşesc, cumva, mereu să lupt cu propriile-mi afundări şi zbateri dar nu ştiu cum să lupt cu ceva ce trage în jos pe altcineva. Sora mea mai mică.