Sunt atât de multe lucruri de povestit despre viața într-o dubă.
Învățăm, ne acomodăm, descoperim… am decis să fac o serie de articole în care să aduc în temă niște subiecte care pot fi de interes pentru cei care-și doresc o astfel de experiență sau pentru oricine care are o curiozitate.
#vanlife cu Pavel, despre cum trăim noi această experiență, într-o perspectivă foarte personală, așa cum o simțim, fără vreo pretenție că așa ar fi bine și pentru alții sau că am avea noi habar de cum se fac lucrurile.
Sunt aproape patru săptămâni de când am plecat din Baia Mare.
Direcția… nu știm clar. Deocamdată suntem în Turcia, avem 14 zile aici. Mai stăm o vreme, apoi ne ducem spre Iran, cu opriri prin Georgia și Armenia, probabil.
Deci… duba are trei locuri omologate, în față, scaunul șoferului + o banchetă de două locuri. Am pus scaunul lui Orla pe locul din mijloc, am dezactivat airbag-ul din față, că așa zice legea și… așa călătorim. Avem o banchetă de două locuri în spate, o folosim doar la staționare.
Avem un pat bun, chiuvetă și aragaz la bucătărie, wc și duș, apă caldă, încălzire, deci ne este cam cu lux.
Spațiul e extrem de mic, așa e. Chiar dacă am avut dubii la început, ne tot întrebam dacă nu era mai bine să fie o dubă mai mare, acum ne felicităm… Pavel e ușor de condus și de parcat, încăpem cam oriunde, ca o mașină normală.
Cum ne descurcăm doi adulți și un copil de trei ani, dragon de fetiță, în spațiu așa mic?
Mai ales în perioada aceasta, de când am pornit și e frig, am prins zile cu zăpadă multă, acum e vânt puternic cam peste tot, deci petrecem timp înăuntru destul de mult.
Ne descurcăm. Mult mai bine decât am crezut că am face-o. Pentru Orla totul e o joacă, o distracție, se cațără de ici colo căutându-și locuri unde să se desfășoare cu jucăriile ei. Ea n-are frici, mai mult le preia pe ale mele, din păcate. Se acomodează ușor, găsește o distracție în orice, important e să fie funny, atât.
Clar, e necesar să ne organizăm bine, să punem fiecare lucru la locul lui, altfel e haos. Bine, e oricum haos, dar măcar pare mai organizat când lucrurile sunt așezate.
Luni de zile înainte de plecare am făcut pregătiri.
Am făcut liste cu ceea ce urma să luăm cu noi – sigur, ale lui Orla s-au tot lungit, că a vrut să ia și aia și aia și aia și tot a plâns după unele lăsate acasă. Van-ul e foarte bine organizat, ca spații de depozitare, e clar unde sunt lucrurile de bucătărie, unde sunt cele de baie, unde-s prosoapele, hainele fiecăruia, cele la care e nevoie să ajungem ușor și tot așa.
E drept, nici noi nu suntem niște pretențioși, clar simțim că nu ne lipsește nimic, ba chiar avem și așa prea multe lucruri. Încă nu-mi dau seama ce am luat de-acasă și nu era nevoie, încă e devreme să spun dacă listele au fost realiste sau nu, însă deocamdată pare că ne-am făcut lecțiile destul de bine.
Nu ne călcăm unul pe celălalt deloc, ne adaptăm.
Când eu pregătesc masa, Peter se ocupă de Orla, poate pe bancheta din față. Când unul dintre noi folosește baia pentru niște necesități care cer mai mult timp, ceilalți ies la o plimbare. Când unul face patul, celălalt izolează cabina pentru noapte. Și tot așa, ne tot rotim, făcând ce-i necesar. Și e bine, Doamne, cât e de bine.
Sigur, e mereu de strâns ceva, e mereu îngrămădeală într-un colț, se adună praf mult, acum mai mult nisip, dăm cu măturica des, mai acoperim chiuveta plină de vase murdare când n-avem chef (sau apă) să le spălăm. Sigur, e și cu nervi, adesea, Peter a vărsat lapte în van, Orla cam orice are în mână împarte și cu bancheta, patul sau podeaua. Sigur, pare fabulos și chiar este, dar e cu de toate. Și la toate, ne adaptăm. Ne enervăm, ne calmăm.
Ce ne-a fost greu până acum?
Păi, nimic atât de greu cât să nu facem față.
Am avut o noapte fără căldură, am cam tremurat, a trecut. Am avut primele defecțiuni tehnice, dar și noroc de mecanic bun în apropiere, deci s-a rezolvat ușor. Am avut zile fără apă în rezervoare, a fost frustrant, dar nu dezastruos, un bidon de 5 litri tot aveam, să ne descurcăm. În general am găsit apă ușor, ori la izvor pe munte pe undeva, ori în apropiere de moschei, unde sunt locurile speciale de spălat mâinile și picioarele înainte de a intra. Peter e mereu în alertă cu mașina, atent la orice s-ar putea întâmpla, tehnic, faptul că a parcurs procesul de conversie al van-ului l-a ajutat și învățat foarte multe, dar sigur, tot timpul există situații neprevăzute care pot apărea.
Cel mai greu e, probabil, așa cum zic toți cei cu van-uri, să găsești locurile potrivite de campare.
Așa ne-a fost și nouă, nu ușor. În parte, la noi greul se datorează și faptului că eu încă nu mă simt total confortabil emoțional să dorm în van, parcat pe oriunde, încă am tot felul de filme în cap, cu pericole și nesiguranță. Așa că, ce-am căutat noi au fost locuri care să-mi dea sentiment de încredere și siguranță și ne-a ieșit de fiecare dată, chiar dacă de multe ori ne-a luat enorm de mult timp să găsim, chiar dacă devine adesea frustrant și obositor. Nu-i atât de ușor pe cât pare să parchezi în locuri wow și să te simți și în siguranță.
Un incident am avut doar într-o seară.
Am parcat, după mai multe ore de drum, într-un loc frumos, la capătul unui sat, pe malul mării. Eram obosiți, căutasem mult, aveam nervi cu toții, ne-am culcat. N-am adormit bine, că a venit o mașină care a parcat extrem de aproape de noi – ei, cred, nu știau că suntem acolo – și timp de aproape două ore au ținut-o ba într-o ceartă cruntă, ba o petrecere cu muzica dată la refuz. Oameni agresivi, două femei și un bărbat. Bărbatul se certa cu una dintre femei, soția lui, dădea cu pumnii în mașină. În pauzele de ceartă aruncau sticlele de alcool golite pe geam și cântau pe muzica dată tare. N-am vrut să las pe Peter să iasă la ei, nu vedeam că ar fi de folos, ei erau pe filmul lor, cu multă furie care putea degenera aiurea. Stăteam atenți, eu cu un ghem de panică în stomac, întrebându-ne dacă ar trebui să chemăm poliția. Cearta a fost urâtă tare. La un moment dat a doua femeie a intervenit și prima femeie a ieșit din mașină și a plecat. Atunci a plecat și șoferul cu mașina după ea și duși au fost. N-am vrut nici eu să mai rămânem acolo. Era trecut de miezul nopții, dar am pus pe Orla în scaunul ei și am pornit, am condus zece kilometri până în orașul din apropiere, am parcat pe o străduță în centru, luminată, în fața unei terase. Cumva, a fost fix ce trebuia, pentru că orașul în care am ajuns din întâmplare s-a dovedit a fi cel mai frumos loc pe care l-am vizitat până acum în Turcia și am avut niște experiențe minunate cu oamenii de acolo.
Așadar, #vanlife e cu de toate.
Despre fricile mele și despre anxietăți, care-mi dau mari bătăi de cap, vreau să scriu un text separat.
Simt că e un proces, uneori îi fac față bine, alteori e foarte greu. Mă trezesc în mijlocul nopții și mă întreb de ce nu-s în patul meu de acasă. Și am mii de alte gânduri întunecate. Filme horror adesea. Îmi trec gândurile astea de panică și negativism în fiecare dimineață când mă trezesc și îmi dau seama cât de mult mă bucur că suntem unde suntem și facem ce facem. Dar tot cred că e important de discutat despre aspectele acestea și tot sper că o să reușesc să înving niște frici, să calmez niște spaime, să mai împac niște împăcări.
Ne adaptăm. Învățăm. Lucrăm fiecare la răbdare și toleranță. Ohh, e mult de lucru. Suntem trei, fiecare cu mofturile lui. Dar ce bine că putem avea ocazia să învățăm.
Dacă vreți să ne întrebați ceva, orice, cu drag. Mulțumim.
Să fim bine și să facem bine.
