” FĂ o singură dată lucrul pe care ceilalţi spun că nu-l poţi face şi niciodată nu vei mai lua în seamă limitările lor. ” – Căpitanul James Cook, explorator englez, 1728-1779
Ştiu că este adevărat şi totuşi mă intreb – de ce avem aşa de multă nevoie ca cei din jurul nostru să fie de acord cu ceea ce ne dorim să facem? De ce ne trebuie atât de mult încuvinţarea lor şi nu avem suficientă încredere în forţele proprii? De ce depindem aşa de mult de părerile şi judecăţile lor?
Toate astea nu sunt tot dovezi de slăbiciune, de lipsă de tărie a caracterului nostru, de dependenţă?
Nu vorbesc acum de cei care contribuie la existenţa noastră împingându-ne spre înălţimi ci despre cei ce, influenţându-ne, ne atârnă…
0
10 comments
Atata timp cat vei astepta aprobari si stampile o sa stai la coada la ghiseu. Viata-i afara!
Si daca-i dupa ghiseu? :))
Da, stiu ce zici. Si asa e. Dar ma tampesc vesnicele comentarii, vesnicele judecati, vesnicii atotstiutori, etc… si sunt unele glasuri pe care nu le pot ignora…
Oricum, nu ma refeream strict la mine – ca eu cam fac ce vreau – dar vad ca asta se intampla peste tot in jur…
Daca-i dupa ghiseu….stai la coada. o sa-ti vina randul sa traiesti. sau nu.
Fain. De stat la coada, toti stam. La coada vietii. Doar evadam din cand in cand. Aia se numeste viata? Ce reusim noi sa furam?
Nevoia de validare :). Hmmm, da, e o lipsa de tarie, insa fiind o nevoie universala, e ceva firesc.
De aceea imi plac mie oamenii care se simt confortabil pe taramul logicii. Pentru ca pot aduce mai usor argumente, pentru ca n-au nevoie de poliloghiile altora pentru a fi impacati cu sine, pentru ca in ciuda unei rezonante colective ce impune un lucru ca fiind „normal” ei pot vedea hibele. In final, pentru ca nu sunt precum niste copii ce au deprins un stil de a scrie/vorbi frumos, dar care se ascund atunci cand faci apel la logica.
Referitor la „vesnicele comentarii, vesnicele judecati, vesnicii atotstiutori”, probabil cunosti deja viziunea mea. Cei ce scriu public ar trebui sa fie constienti ca nu toti vor gandi la fel ca ei. Ori ii lasi pe toti sa se exprime, ori inchizi comentariile, etc.
Da, asta e, o nevoie de validare.
Cred ca si cei mai stabili oameni sunt zdrucinati uneori, ca e, cum zici, firesc. Normal, nu gandim la fel… ii lasam pe ceilalti sa se exprime, perfect. Insa, uneori – sau, de multe ori – devin agresiv de obositori. Si nu vorbesc de cei pe care poti sa-i ignori, indepartandu-te de ei. Ci de cei pe care esti nevoit sa ii ai aproape zi de zi. Cei care nu se satura sa-ti toace mintea, insistand sa-si impuna punctul de vedere. Si e si mai rau daca sunt oameni de care te leaga sentimente – si te despart puncte de vedere diferite…
Nu stiu, poate sunt construit eu diferit, dar punctele de vedere nu ma obosesc in general. Cred ca mai degraba ceilalti ajung sa oboseasca. Eu sunt pentru dezbateri fara limite :).
Referitor la ceea ce spui, solutia e urmatoarea. Daca obiectul discutiei voastre e ceva caruia i se aplica criteriul adevarului, atunci spargi problema pana ajungi la propozitii atomice. Iar conceptele folosite in acestea sa fie definite de comun acord (pentru a nu exista ambiguitati de sens). Fiind atomice si fara echivoc, propozitiile vor fi sau adevarate, sau false. Si acolo vei vedea ca fie tu, fie celalalt avea dreptate. Apoi, daca celalalt avea dreptate, dar tu nu poti urma calea cea dreapta, ii poti spune: Da, ai dreptate, dar nu pot … Poti sa ma accepti asa sau sa rupem legatura aceasta dintre noi.”
„ambiguitati de sens” e cam pleonasm :). Rectific :).
Ok, accepti punctele de vedere – dar nu te deranjeaza cele impuse nu doar declarate? Cele care trec de limita bunului simt care ar trebui sa dicteze si tonul si durata?
Cat despre ceea ce spui in ultima parte a comentariului, mi-a placut. E cumplit de greu sa recunosti si sa spui ” Da, ai dreptate dar nu pot eu… ” Legaturile pot fi rupte, orice legaturi pot fi rupte dar uneori, durerea si dezamagirea care raman in urma marcheaza toata viata ce mai ramane de trait…
In acest moment nu exista puncte de vedere care sa-mi fie impuse. Daca te referi la coercitie, la constrangerea de a actiona in vreun fel desi eu nu-mi doresc, nu mi se aplica. La randul meu, eu ma pot alinia tonului si duratei. Cred ca in principal conteaza sa nu depinzi de nimeni in viata. Totul sa fie o chestie de alegere. Si mai ales oamenii alaturi de care traiesti.
Daca legatura in sine genereaza o durere ce nu poate fi estompata, atunci e mai bine sa fie rupta. Altfel, sunt de apreciat cei ce incearca sa gaseasca intelegere, un punct in care alegerile sa poata coexista. Cand lucrurile pozitive cantaresc mai mult, iar cele negative isi pierd intensitatea cu care ataca psihicul. Dar cateodata nu se poate.
Comments are closed.