Eu nu greșesc. Eu am mereu dreptate. (de ce-om fi crezând așa?)

Să recunoști când greșești mi se pare o dovadă de caracter, chiar dacă nu e cel mai ușor lucru de făcut. De greșit, greșim, e clar, doar suntem numai oameni. Dar de ce n-o și recunoaștem, uneori nici măcar față de noi înșine?
Preferăm, de multe ori, chiar dacă ne e clar că am greșit, să persistăm în acea greșeală, din varii motive. Primul ar fi, clar, faptul că nu ne place deloc să se dovedească că cei din jur au avut dreptate și noi nu. O mândrie, una prostească, desigur. Vanitate, orgoliu.
Între a recunoaște că ai greșit și a accepta că alții pot să facă lucrurile mai bine decât tine, ce e mai greu?
De ce ne e așa dificil să acceptăm că cei din jur pot avea păreri diferite de ale noastre? Pentru că asta ne-ar obliga să privim lucrurile și din alt punct de vedere, dincolo de cel personal? Pentru că asta ne-ar forța să admitem că, poate, o altă părere are mai mult discernământ, e mai justificată decât cea a noastră?
Spunem că suntem deschiși și acceptăm faptul că oamenii sunt diferiți și, deci, au păreri diferite în ceea ce privește același lucru, poate. Mă uit la mine, bunăoară. M-am declarat mereu a fi un om cu viziuni largi, cu un nivel ridicat de acceptare a punctelor de vedere diferite. Și mi-a plăcut mereu să dezbat, să verific, să analizez. Dar… nu pot să nu mă întreb dacă chiar sunt așa… nu e doar o fațadă? Pentru că, altfel, mi-e greu să înțeleg de ce nu accept ușor că punctul meu de vedere nu e și unicul, de multe ori…
Ce e mai greu? Să acceptam că oamenii au păreri diferite sau să ne susținem punctul de vedere atunci când credem în el? Nu, desigur, nu sunt de acord întotdeauna cu discuțiile la care iau parte dar… nu întotdeauna și reacționez. Altădată aș fi zis că sunt capabilă să merg până în pânzele albe pentru a-mi apăra un punct de vedere… și acum? De cele mai multe ori prefer să ies din joc și… scuza, care îmi e? Îmi zic – scuza e, în primul rând, față de mine însămi – că e mai ok să nu stârnesc polemici care nu-și au rostul, care nu duc spre nimic bun decât să provoc o bătălie de idei. Dar, asta nu înseamnă, oare, lașitate? Sau, poate, o încredere prea slabă în părerile, crezurile personale?
Vă e greu să acceptați, să recunoașteți că greșiți? Vă e greu să admiteți că alții știu să facă lucrurile – unele – mai bine decât voi? E ăsta semn de slăbiciune, sau, pur și simplu, e dovadă a faptul că suntem, nu unii mai buni și alții mai puțin buni ci, doar diferiți?