De câte ori trebuie să ne repete cei din jur că nu suntem buni de nimic ca să o și credem? Nu e ceva ce un părinte n-ar trebui să-i spună vreodată copilului său? De ce, totuși, sunt atât de mulți cei care o fac?
De câte ori trebuie să ne spună cei din jur că suntem capabili să facem tot ce ne dorim ca să o și credem și să ne și simțim în stare? Nu e tocmai ceea ce ar trebui să ne învățăm copiii, să le sădim în suflet și în minte încrederea în sine?
Cât de diferiți sunt oamenii care rezultă din categoriile astea? Și totuși, ei trebuie, cot la cot, să facă față aceleiași lumi.
De ce-om fi, oare, atât de ușor influențabili, atât de crunt legați de părerile, aprecierile sau deprecierile celor din jur?
0
4 comments
nu cred ca… exista cineva care sa nu fie bun de nimic…
nu cred ca, exista cineva care sa poata face, orice…
cred ca… parintii ar trebui sa inceapa sa invete copii doua aspecte ale vietii… in primul rand, dragostea, in al doilea rand, adevarul… toate celelate vor veni apoi, ca de la sine… si daca primele doua sunt stapanite corect… atunci la celelate, se va pastra intr-un echilibru mereu benefic…
Echilibru, ăsta e, desigur, cuvântul cheie al întregii vieți. Doar că, de prea multe ori, ori suntem într-o extremă, ori în alta.
Pentru ca omul e animal social, are nevoie de ceilalti, buni sau rai…
Și totuși, de oameni fugim, de cele mai multe ori. Mda, ce-o fi mai contradictoriu decât omul?
Comments are closed.