Veniți de luați lumină…

Esența nopții ăsteia… nevoia asta de lumină sufletească care ne copleșește și ne îndeamnă la căutare, la speranță. Dar, poate, pentru că ne simțim prea pierduți, sau pentru că nu știm cum altfel să facem, nu căutăm acolo unde trebuie. Poate că ceea ce avem nevoie e chiar lângă noi. Doar că… ne e greu să vedem, să înțelegem.

Priveam, la un moment dat în noaptea asta, cerul întunecat, presărat ici și colo cu câte o stea  și-i ziceam – sau îmi ziceam – că am nevoie ca lumina să-mi pătrundă în suflet, să mă elibereze de prea multele apăsări… și-n momentul acela, mânuța mică a puștiului mi-a mângâiat părul… așa, neașteptat, fără motiv. Și-am simțit că nu mă uit în direcția potrivită. Că el, cu suflețelul lui curat, e lumina lumii. A lumii mele.

Puștiu’ mi-a luminat mie noaptea asta mai mult decât ar fi putut orice altceva s-o facă. Și, pentru mine, ăsta e miracolul nopții ăsteia.

Să aveți o noapte luminată!