Marţi, 13…

Nu, nu sunt superstiţioasă. Absolut deloc.
O fi de vină mediul lipsit de astfel de influenţe în care am crescut, probabil.
Mai degrabă mă amuză modul în care oamenii se lasă conduşi de aceste, să le zic, imaginaţii…
Vineri, 13, marţi, 13 – pentru mine sunt zile absolut normale. Şi niciodată nu m-au determinat să fac un lucru altfel decât era programat să fie făcut. Sau altfel decât simţeam să fac.
Nu ies cu un anumit picior din casă, nu scuip în sân (pentru ce-o mai fi fiind şi asta, nu ştiu), mă intorc de fiecare dată când uit ceva, şi se întâmplă chiar des… de multe ori mă întorc chiar să văd dacă am învârtit cheila în yală, sunt atât de prinsă de gânduri încât nici nu îmi dau seama cât de mecanic fac unele lucruri. Pisica neagră care trece strada nu-mi trezeşte nici un sentiment de teamă… fiu-miu, după ce s-a născut, n-a avut aţă roşie la mână şi multă lume l-a privit cu mirare (şi, desigur, multe critici în minte)… că, deh, nu-i apărat copilul de… oare de ce? slavă Domnului, e un copil sănătos, curios şi năzdrăvan… cât despre deochi, acest ciudat obicei mi se pare cel mai puţin de urmat, şi indiferenţa mea în ceea ce priveşte deochiul chiar stârneşte în jurul meu rumoare… adică, na, cum să nu cred în aşa ceva (cum, nu mi-e frică???)… dacă m-a deocheat cineva şi mi-a pus gând rău… Doamne fereşte, hai să punem nişte apă într-un pahar şi să stingem acolo nişte beţe de chibrituri, intonăm nişte descântece şi uite aşa, o să treacă. Ei na, nu sunt eu omul care să creadă în aşa ceva. Ziceţi-mi cum vreţi, tot respectul meu pentru cei care cred în astfel de obiceiuri dar… asta e strict părerea mea. Şi mi-o asum. Păi, de-o fi să fie ghinion, e, indiferent că sunt deocheată sau nu. De-o fi să-mi meargă bine, la fel.
Dar cred că aşa ne e mai uşor. Să ne găsim cumva refugiul în nişte explicaţii care să ne liniştească temerile. E mai uşor să zicem că pisica neagră ce-a trecut strada prin faţa noastră e vinovată pentru ghinionul pe care s-a întâmplat să-l avem, că faptul c-a plouat în ziua nunţii e motivul pentru care o căsnicie n-a mers bine, sau nepurtarea lenjeriei intime de culoare roşie la trecerea dintre ani a făcut ca noul an să fie unul mai puţin norocos … în loc să ne asumam erorile, modul în care, uneori, acţionăm greşit, şi consecinţele.
Da, multe sunt obiceiuri din bătrâni. Şi ei, oamenii ce-au trăit în alte vremuri s-au ghidat frecvent în funcţie de astfel de semne. Nu contest modul în care semnele bune şi rele ale naturii pot fi interpretate şi cred în inteligenţa strămoşilor. În inteligenţa lor nativă. Care a devenit, în timp, înţelepciune. Şi cred că un om trăit, trecut prin multe în viaţă, are şi multe de spus. Multe adevăruri. Pe care e bine să le ascultăm, cu atenţie. Dar superstiţiile… cred că sunt doar jocuri ale imaginaţiei şi, din obişnuinţă (sau, poate, slăbiciune), ajungem să le lăsăm să ne conducă viaţa, într-un mod mai intens sau într-unul mai puţin intens. Şi, mai mult, să ajungi să trăieşti în funcţie de toate aceste superstiţii mi se pare o exagerare care denotă, după mine, frica de viaţă. Frica de asumare a consecinţelor faptelor noastre. Fuga de realitate.
Dar, repet, e doar părerea mea. Strict personală. Şi, da, prea puţin importantă. Până la urmă, fiecare trăieşte aşa cum alege să o facă. Şi alege să o facă aşa cum simte că poate. Ideea e să-i fie bine, orice cale ar alege.