Previzibili și conformiști?

Cât suntem de previzibili, noi, ca oameni? Adică, acțiunile noastre, modul în care alegem să facem lucrurile, cât e de previzibil? Și cât suntem de conformiști?
Vouă vi se pare că a fi previzibil e totuna cu a fi conformist? Sau că astea două merg împreună? Mie nu. Previzibil e ceva ușor de bănuit, de prevăzut. A fi conformist înseamnă a avea o atitudine pasivă, de acceptare și supunere în fața ideilor, a obiceiurilor, a vieții.
Uneori oamenii mi se par cumplit de ușor de citit iar reacțiile lor în diferite situații sunt extrem de ușor de anticipat, ăștia sunt oamenii previzibili. Asta spune despre ei că sunt prea transparenți sau, pur și simplu, sunt oameni care preferă să joace – jocul vieții – după reguli clare, la vedere. Să fii previzibil poate înseamna și să fii stabil, consecvent în fapte, nu? Până la urmă, caracteristica asta, previzibilitatea, e ceva de damnat sau nu? Sau e un lucru care-i caraterizează pe unii oameni și atât, fără a-i asocia, din această cauză, cu ceva bun sau cu ceva rău?
Sunt oameni care se mulțumesc și se împacă cu o anumită stare care, chiar dacă le crează un disconfort, nu-i suficient de incomodă încât să-i împingă spre o schimbare. Sunt oameni care preferă să aibă o atitudine pasivă, de spectator aproape absent, oameni care se mulțumesc cu părerile altora chiar și atunci când nu sunt de acord cu acestea. Ăștia cred că sunt oamenii conformiști, oamenii care preferă să renunțe decât să lupte (nu vorbim acum de situația în care e dovadă de înțelepciune o renunțare) și din categoria asta eu, cu siguranță, nu fac parte.
Mi s-a spus de multe ori că sunt imprevizibilă dar aprecierea nu era una pozitivă. Dimpotrivă. De parcă faptul că modul meu de a reacționa la unele lucruri nu era ușor predictibil mă cataloga drept o persoană irațională. Adică, a fi imprevizibil înseamnă a fi irațional (și cu asta nu sunt de acord pentru că, uneori, să fii imprevizibil poate însemna ceva neașteptat de bun). Alteori, de multe ori, mă surprind eu singură că am reacții ce mi se par și mie mult prea ușor de anticipat. Dar, nici una, nici cealaltă, nu-mi pare a fi neapărat ceva rău. În cazul ăsta, al previzibilității, cred că totul depinde de situație, de moment. Cât despre conformism… am spus și-am susținut mereu, sus și tare, că sunt o nonconformistă, că nu mă supun regulilor și îmi place să ies din tipar, să lupt pentru convingerile personale. Și totuși îmi dau seama că modul de-a lua parte la unele lucruri e tocmai unul perfect conformist. Că nu fac altceva decât să fiu ceea ce spun că nu sunt. Adică, cumva, concluzia e că nu sunt cu totul nici într-o parte, nici în cealaltă.
De ce ajungem așa, oare? De ce ne sunt acțiunile în opoziție cu ceea ce ne-am dori, cu ceea ce, dacă n-ar fi influențele externe, am fi? Pentru că e mai ușor să renunți sau să te supui decât să te opui? Pentru că, uneori, a fi cumva diferit de masă e prea apăsător și tot ce-ți dorești e să te pierzi în mulțime? Pentru că ai nevoie de multă
Cât de tare avem nevoie ca oamenii din jurul nostru să fie previzibili, să le putem ghici mișcările, să le putem anticipa gesturile, răspunsurile? Ne dă asta un sentiment de siguranță, de dominare a situației?
Deci… voi cum sunteți… sau, cum credeți că sunteți, cum vă vedeți voi? Conformiști, previzibili? Sau tocmai opusul?