Ciudate mai sunt cărările vieţii…
Şi e atât de greu să îţi trăieşti viaţa urmând o cale dreaptă – una care să fie înălţare sufletului, nu afundare.
Ştiu c-am luat-o, în ultima vreme, pe o cale tare negativistă însă… paşii făcuţi pe o cărare îşi au întotdeauna consecinţele, uneori nu luminoase şi blânde…
” Şi totul e deşertăciune… ” – şi-a început predica de înmormântare, săptămâna ce-a trecut, preotul ” de gardă „. Ce-a urmat, şi tot ce s-a petrecut acolo, cele câteva ore, n-a fost decât un circ uman. Unul hilar şi-atât de făţarnic. Acolo, în jurul unui sicriu în care se odihnea (oare???) un bătrân ce n-a prea fost iubit în timpul vieţii, s-au adunat puzderie de oameni. Feţe aparent cernite, chipuri schimonosite a milă prefăcută, ochi actoriceşte înlăcrimaţi şi… atât de ipocriţi. M-a întristat grija aparentă pe care-o afişau oamenii şi-i priveam străduindu-se să-şi joace bine rolurile – precise, clare, profund studiate. M-am simţit ca un intrus într-o lume pe care n-o pot înţelege. Cu atât mai puţin, accepta.
De ce-am fost acolo? De ce, dacă acel bunic nu mi-a fost niciodată bunic, de ce-am fost acolo, în linia întâi, însoţindu-l pe ultimul drum? De fapt, n-a fost decât un gest de respect din partea mea faţă de o mamă care avea nevoie, la moartea propriului tată, să-şi aibă copiii aproape… şi totuşi, nu stiu de ce, şi cum, şi ce-ar trebui să înţeleg sau să învăţ din asta, nu ştiu dacă viaţa vrea să-mi dea o lecţie sau e pură întâmplare însă… bătrânul acela egocentrist, ipohondru şi detaşat şi-a pregătit minuţios plecarea în altă lume… şi-a lăsat, printre altele, o scrisoare cu o înşiruire de oameni cărora le cere iertare… oameni printre care, neamintind nici un al nepot, m-a scris pe mine, nepoata de care a fost, probabil, cel mai puţin apropiat… ce, de ce şi cum l-a făcut să acţioneze aşa, nu ştiu.. m-a pus, desigur pe gânduri şi m-a făcut, încă o dată, să înţeleg că aparenţele asta sunt… aparenţe. Şi-n spatele lor poate fi o lume întreagă pe care n-o înţelegem, pentru că n-o putem percepe. Sau nu suntem lăsaţi.
0
Articol anterior
5 comments
presupunand ca am fi lasati … oare cati oameni chiar vor sa inteleaga? specia umana a avansat tocmai fiindca-si transmite din generatie in generatie cunostiintele generale (nu individuale gen tata->fiu si mama->fata) … iar din acest punct de vedere, oare chiar asa aiurea s-a ajuns la formularea „la bine si la rau”? „binele” il vor toti … cati accepta insa si „raul” care face „binele” atat de atragator?
Nu stiu cati „chiar” vor dar, cu siguranta, multi sustin ca vor si pot. Dar, crezi ca intotdeauna e nevoie de un rau pentru a ajunge la bine? Numai raul da valoare binelui?
dap … raul da valoare/sens binelui si viceversa. mintea omului nu poate functiona fara comparatii, nu „intelege” ceva decat prin comparatie … chiar si „unu” e definit ca „diferit de zero” iar „zero” ca „diferit de unu”. sa mai zic de „echilibru” vs. „dezechilibru”? 😀
Ceea ce ai scris aici ai spus si celor apropiati?
Intrebam doar…. O scrisoare ce va fi citita atunci cand consecintele ei nu te mai pot atinge nu mi se pare o alegere tocmai potrivita. Mai ales cand cei carora le este adresata raman cu mai multe intrebari decat raspunsuri.
E surprinzator sa spun ca da, le-am spus-o si lor? Stii? Ma straduiesc sa nu scriu lucruri pe care nu le cred, ma feresc sa scriu lucruri care n-ar vorbi despre mine, asa cum sunt eu… si ma straduiesc sa-mi sustin parerile chiar cu pretul multor consecinte… adevarul supara, de multe ori, si parerile noastre sunt, des, adaptate, cumva, mediului…
Cat despre scrisoare, n-am privit din punctul asta de vedere si m-ai pus pe ganduri. Ai dreptate, e semn de slabiciune, pana la urma… e usor sa recunosti ca ai gresit cand nu mai trebuie, nu sa refaci lucrurile, dar nici macar sa privesti in ochii celui caruia i-ai gresit…
Comments are closed.