Mintea se hrăneşte cu muncă. Dar sufletul?

Cu vocile din minte te mai descurci, le mai dai sonorul mai încet, te mai prefaci că nu le-auzi sau le mai amăgeşti c-o să faci aşa cum îţi dictează. Şi-ţi ocupi mintea şi trupul cu lucruri care se hrănesc cu energie. Dar cu inima, cum naiba faci? Zbaterile ei cât să le ignori, cât să te ascunzi de bătăile-i neregulate?
Nu-i de ajuns ca lucrurile dintr-o anumită direcţie să meargă bine pentru a te putea considera pe drumul cel bun. Sufletul, când te aştepţi mai puţin, îşi cere şi el tributul. Şi-acolo e impasul.
Sunt într-o stare fără stare în seara asta. Le-aş lăsa pe toate şi m-aş aşterne la drum şi m-aş duce, m-aş tot duce, fără să mă opresc, fără să mă uit înapoi. Şi fiecare pas să-mi fie o tristeţe lăsată în urmă, o grijă abandonată. Şi când, într-un final, m-aş goli de toate, când n-ar mai rămâne nimic, aş lăsa viaţa să adie prin pustietatea din mine, să-mi pătrundă prin unghere, să mă încolăcească cu aripile-i neobosite şi să mă înveţe. Din nou. Să trăiesc.
Dar nu se poate. Şi azi tot ceea ce mă îmbrăţişează e tristeţea.