Ce ziceți, diferențele dintre oameni îi apropie pe aceștia sau dimpotrivă, îi separă?
Mi se spune mereu de potrivire, de chimie, de sentimentul de asemănare, de pasiuni comune și principii de viață identice ca despre niște chei extrem de necesare pentru deschiderea unui drum comun reușit, de lungă durată.
Sunt astea atât de importante încât să dicteze existența, derularea unei relații? O relație între doi oameni – fie ea de iubire, fie de prietenie – are nevoie să fie hrănită, în mod obligatoriu, cu lucruri percepute, simțite în același fel? Credeți că doi oameni care iubesc lucruri diferite, care au dorințe și așteptări diferite de la viață, care, pur și simplu, visează diferit, n-au cum să pășească alături pe drumurile vieții?
Dus un pic la extrem, mă gândesc la doi oameni separați de diferențele dictate de viață, nu de propriile alegeri. Un băiat surdo mut, afundat într-o lume de tăcere și de liniște absolută și o fată vorbăreață, cu gura mare (așa ca mine, da!)… au ei vreo șansă să le fie bine împreună? Pot ei, într-o existență care-i aruncă, pe unul într-o parte, pe celălalt, în alta, să găsească un loc comun?
Azi am cunoscut un băiat care s-a născut așa, într-o lume de liniște cumplită. Și, dincolo de admirația pentru felul în care reușește să meargă prin viață fără să fie îngenunchiat de problema pe care o are, m-am gândit la el, la cum s-o fi văzând o lume de normalitate pentru el?! Da, e firesc, n-ai cum să nu te simți aparte, n-ai cum să te ascunzi în spatele evidențelor dar, totuși, ce-o fi însemnând normalitatea pentru el? Și pentru oamenii de lângă el, pentru neputința de-al ajuta… nu-i de ajuns să îi înțelegem și să îi acceptăm pe cei de lângă noi, ar trebui să le putem fi de folos… mi-au rămas în minte niște cuvinte dintr-un film, o secvență doar, pe care am zărit-o ieri… rămâi mereu un străin în fața suferinței altcuiva…
Răspunsul firesc și-ar face apariția simplu… diferențele ne depărtează, pe oameni îi apropie lucrurile pe care le au în comun… și doar unele cazuri, rare, sunt cele care merg contrar curentului, contrar firii, cumva. Dar, de ce? Ne sperie așa de tare ceea ce ne face diferiți de alții? Mi se pare că e vorba de o teamă… o teamă de a nu înțelege, de a nu avea capacitatea de acceptare a lucrurilor așa cum sunt… Desigur, eu am dus un pic la extrem exemplul dar e clar că oamenii se distanțează și din pricina a diferențe mult, mult mai mici, minore, chiar… de ce ne-o fi așa de greu să acceptăm pe ceilalți așa cum sunt? Și să rămânem, totuși, lângă ei…
0
Articol anterior
10 comments
O diferenţă minoră poate avea implicaţii majore. Eu cred că nu ne e teamă de diferenţele în sine – poate că, uneori, chiar ele ne atrag la o persoană sau alta – ci de implicaţiile lor pe termen lung. Iar dincolo de asta, mai depinde şi de felul de a fi al fiecăruia.
O persoană curioasă, interesată de nou, de aventură, va alege probabil pe cineva complet diferit, din curiozitatea de a-l explora, de a-i afla secretele; nu se ştie însă ce se va întîmpla atunci cînd toate secretele vor fi fost descoperite.
O persoană comodă, statornică, conservatoare – dacă pot spune aşa – va alege probabil pe cineva asemănător ei, fiindcă deja simte c-o cunoaşte, că-i e familiară şi că nu va avea parte de surprize (în special neplăcute) din partea acesteia. Nu se ştie însă dacă în decursul vieţii nu se va sătura de acel „dublu eu” şi va căuta – măcar o dată-n viaţă – ceva „diferit”.
Reţeta fericirii e să te mulţumeşti cu ceea ce ai. Dar cum nimic nu e veşnic – cu atît mai puţin produsele (la propriu sau la figurat) ale secolului 21 – cu toţii pierdem cîte ceva pe zi ce trece şi ne e greu să ne adaptăm şi să nu cerem (sau măcar să ne dorim) mai mult, sau cel puţin să refacem ce-am avut la un moment dat. De aceea nu vom fi niciodată fericiţi decît, poate, timp de o secundă-două, uneori.
Din ce spui tu, pare că ne stă în putință să alegem. Dacă ne dorim o persoană care să ne semene, asta alegem. Dacă suntem curioși de extrema cealaltă, într-acolo ne îndreptăm privirile. Dar nu prea merge așa, nu crezi? Nu crezi că, mai degrabă, ni se dau oamenii care au legătură cu viața noastră? Și, în cazul ăsta, nu știu cine și după ce criterii i-o fi alegând…
Să te mulțumești zici? Poate că acolo o fi cheia… poate nu a fericirii ci măcar a unei împăcări, cu sinele, cu ceea ce e în jur. Dar cum ajungi acolo când tot ceea ce facem e să vrem altceva decât avem?
Nu-i vorba de dorinţă conştientă aici, ci de ceea ce subconştientul dictează fără ca noi să avem habar. Iar condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a se efectua o alegere, sînt mult mai multe decît ţi-ai putea închipui; nu e ca şi cum vreun cercetător ar putea spune „gata, am izolat gena atracţiei – de-acum vom putea controla cine pe cine alege”. Însă da, chiar şi chimia are un rol destul de important.
N-aş vrea să intru în extrema cealaltă şi să trîntesc cea mai simplă cale de ieşire: „asta e soarta, aşa ne e scris fiecăruia şi n-avem ce face decît să ne conformăm”. Din punctul meu de vedere, asta e doar o străveche metodă de a controla masele, de a le tăia avîntul pentru ca nu cumva să descopere adevărul despre bogey-man (în multiplele forme în care a fost lansată ideea în decurs de milenii). Dar chiar şi aşa, poţi foarte uşor spune: „aşa mi-a fost dat, să aleg şi iar să aleg şi-apoi iar şi iar – asta mi-e soarta” şi cu asta ai rupt gura tîrgului. 😉 Adică tre’ să ştii să manipulezi fiecare teorie, fiecare filozofie în parte şi să „dai restul” exact „pe limba fiecăruia”. 😎
Fericirea e o stare supremă, nu cunoaşte „mai mult”. Împăcarea poate deveni sinonimă cu fericirea, chiar dacă poate urca şi coborî în trepte. Dar nu oricine se poate împăca cu gîndul că trebuie să se împace cu gîndul ca să fie fericit. Uneori sîngele clocoteşte prea tare ca să-l poţi confunda cu siropul de vişine… sau de merişoare, după caz. 🙄
Totul se rezuma la s.. Era sa scriu o prostie. La matematica. Daca cel mai mic numitor comun si cel mai mare multiplu comun corspund … e ok. Sau invers! :))
Da, la matematică se rezumă totul, ai dreptate. Dar, cum nu suntem toți matematicieni, ce ne rămâne de făcut?
Diferentele te apropie..Sau cel putin asa a fost in cazul meu..Total diferiti, dar perfecti impreuna…:)
Diferențele astea tog ajung să sape distanțe între oameni, la un moment dat. Bine, nu zic că nu există și excepții… dar…
Cred ca depinde de gradul de toleranta al fiecarui partener. Daca partenerii sunt toleranti, orice relatie poate merge. Daca eu ma cred mai bun decat tine, avem de-a face cu o relatie dezechilibrata.
Toleranța… e un termen greu, eu așa îl văd. Plus că și nivelul ăsta de toleranță e foarte variabil. Ceea ce credeai că poți accepta azi ți se pare inacceptabil mâine… și ajungi tot acolo. Cred, totuși, că nu există o cheie, o soluție universal valabilă, ar fi și culmea, la cât suntem de diferiți, ca oameni…
Lecţie de mecanică:
– dacă toleranţa este prea mică şi intervin frecări puternice, se mai slăbeşte piuliţa un sfert de cheie
– dacă toleranţa este prea mare şi jocul tinde să dezechilibreze întreg mecanismul, se strînge piuliţa după necesităţi
În cazul în care piuliţa a ruginit şi nu se poate mişca existînd riscul ruperii axului în cazul forţării, se aplică din belşug soluţie degripantă şi se încearcă din nou.
Comments are closed.