Dor de ducă…

Dor de ducă se-aprinde în mine cu încăpăţânată putere, statornic şi veşnic viu. Şi-aş vrea să am aripi, să pot zbura spre alte zări, spre dimineţi în alte lumi, locuri ce trăiesc în mine şi mă cheamă. Aş vrea să pot închide ochii şi-ntr-o clipă scurtă, scurtă de tot, să-mi plimb paşii printr-un parc liniştit al Londrei ce mi-e atât de dragă, să-mi umplu sufletul de viaţa ce vibrează în fiecare colţ al metropolei, să mă pierd în neşfârşitul amalgam de culturi, gândiri, suflete şi trăiri. Mi-e dor să mă simt ca o regină în capitala reginelor.
Dorul de ducă trezeşte în mine dorinţe nostalgice, melancolii infinite şi speranţe ce-şi cer dreptul la împlinire. Sufletu-mi călător e încătuşat în nişte lanţuri care ucid visele. Prin mici crăpături, însă, speranţele se încăpăţânează să răzbată, şi luptă să crească, să tot crească, până la împlinire. Şi-aş vrea să fiu un Gulliver în lumea piticilor (doar în sensul propriu al cuvintelor – sau măcar să am nişte picioroange uriaşe), să pot ocoli, dintr-un pas, un sfert de lume, să deschid dimineaţa ochii într-o casă albă, imaculată, din imensa lume a zăpezii şi seara, când pun capul pe pernă, să mă aflu sub cerul cald, liber şi încărcat de stele al unei plaje liniştite.
Dorul de ducă din sufletul meu îndrăgostit de zbor se pierde în imensitatea unui cer sub care se află infinitate de locuri necunoscute ce-atrag, ca un magnet puternic, paşii nerăbdători, curioşi, ai spiritului rătăcitor spre locuri luminoase şi pline de viaţă sau prin unghere întunecate şi încărcate de tristeţe, prin locuri frământate de secole de omenire dar şi prin locuri, încă, pure în sălbăticia lor nedomesticită.
Şi mi-e dor de ducă, tot mereu.
De cele mai multe ori, îl aşez într-un colţ şi aştept să treacă.
🙁