De-astea, haotice.

Ne purtăm frustrările, neajunsurile, disperările, ca pe un stigmat? Ne sunt scrise toate, toate cele de pe dinăntru, chiar pe frunte și cei care ne privesc, așa, cu un minim de atenție, pot să ne citească exact ca pe o carte deschisă?
Alergăm după un lucru, suntem disperați să simțim, să trăim sau să obținem, problematizăm până în străfundurile străfundurilor și toate astea sunt, poate nu întotdeauna dar adesea, perfect vizibile pentru cei din jur… toate astea ne transformă în țintele perfecte ale unor catalogări clare? E clar, ești un om disperat. Vai de tine. Ești jalnic. Patetic. Sau mai știu eu cum.
Luptele pe care le ducem cu noi înșine, pentru a fi ceea ce credem că trebuie să fim, pentru a nu depăși limite, pentru a nu provoca furtuni, pentru a nu isca complicații… ne sunt doar doveditoare ale slăbiciunilor pe care le purtăm în noi sau, în același timp, semne ale unei integrități a caracterului? Doar fermitatea, stăpânirea de sine, dovezile de voință, de tărie, doar ele sunt cele care vorbesc pozitiv despre noi sau și piedicile peste care trecem, furtunile cărora le facem față, tensiunile cărora le rezistăm?
Mă privesc dinafară și ceea ce văd mi se pare haotic. Îmi văd acțiunile, și gesturile, privesc în mine și-mi văd disperările – și, deși mă doare stigmatul ăsta de om disperat, mi-l asum, măcar într-o anumită măsură – și furtunile și zbaterile nesfârșite și nu încetez în a căuta explicații care să-mi domolească nesiguranțele și să-mi strecoare în suflet sentimentul că nu sunt anormală într-o lume normală. Că așa mă simt. Nu știu după ce reguli mai funcționez eu – ar părea că nu mai există – nu știu cine, de ce și cum – dacă nu-mi sunt eu singură făuritoare a destinului – hotărăște să-mi fie căile atât de întortocheate, atât de neîmpăcate. Nu știu de ce. Și nu pot să nu-mi pun întrebările.
Voi știți, cumva?
(știu, nu vi se pare normal, doar sunt acum prinsă într-un carusel al FIESTEI care ar trebui să-mi strecoare în suflet numai entuziasm, și așa și e, doar că sunt multe altele care mă ajung din urmă și nu pot să le ignor. )