Când leacul e o otravă…

Absolut magistral dialogul ăsta:
”
– Bărbatul e leacul care le dă viață femeilor. Toate femeile ar trebui să ia leacul ăsta!
– Chiar dacă este o otravă… ?
– Chiar și atunci. Ți s-a-ntâmplat să iei otravă fără să știi și nici până azi nu ai ajuns să fii conștientă că ai făcut-o. Există însă un antidot. Uneori e nevoie de o a doua otravă ca să-i vii de hac celei dintâi. Chiar dacă leacul este amar, închide ochii și bea-l dintr-o înghițitură. E posibil să ți se facă greață sau chiar să nu vrea să-ți alunece pe gâtlej…
”
(textul e din cartea pe care o citesc acum, așa, printre picături, Frumusețe și întristare, de Yasunari Kawabata)
În seara asta, după o zi extrem de plină, cu aventuri la fiecare pas, aș zice că toți avem nevoie de-o astfel de otravă dar… e obligatoriu să fie otrava potrivită. Și noi înșine trebuie să fim otrava potrivită pentru alții. Cea care, pătrunzând în vene, dă o lume întreagă peste cap, transformând-o, înălțând-o. Degeaba ne strecurăm prin ungherele emoționale ale altora dacă nu găsim acolo teren propice pentru propriile noastre alergări sufletești, dacă terenul acela e arid sau, pur și simplu, imun otrăvii noastre.
Ideea e că știu (nu înseamnă că sunt și împăcată cu asta) că ar trebui să le dăruim celor din jur ceea ce au ei nevoie. Ceea ce le e lor necesar. Chiar dacă ne dăm pe noi, cu totul, dacă celorlalți asta nu le folosește, care-i rostul?